Cum să fii un părinte ȘI mai bun

Puține lucruri sunt mai înspăimântătoare pe lumea asta decât lipsa de control. Pentru unii dintre noi, controlul e însăși rațiunea de a fi. Obinșnuim să râdem de alții: Ești un control freak! Fără să ne gândim că suntem, poate, la fel. Doar că nevoia noastră de control s-ar putea să se manifeste altfel, altundeva. Și să ne scape de sub… control.

În ziua și în societatea modernă de azi, unul dintre evenimentele care activează cel mai tare frica de pierdere a controlului este apariția unui copil. De la “miracolul nașterii”, până la universitatea pe care o va urma micuțul, ne dorim să controlăm fiecare aspect din viața lui. Să-i fie lui bine!

Sau poate… Ca să ne fie nouă viața mai ușoară?

Ne planificăm nașterile în funcție de fricile noastre (indiferent că vrei o cezariană sau o naștere în apă cu o doula care-ți intonează mantre în ureche, tot despre control e în 90% din cazuri vorba). Organizăm camera bebelușului până la ultimul accesoriu pufos, sperând că somnul, activitățile și plânsul îi vor fi ținute cumva sub control. Căutăm frenetic grădinița perfectă, metoda perfectă, mergem la traininguri, conferințe, citim cărți, bloguri, păreri, forumuri, dude inspiraționale pe net, doar doar om ține sub control incontrolabilul – viața! Added bonus: viața ALTCUIVA! 😉

Trăim în cap și pendulăm între overthinking și underthinking. Gândim prea mult și ratăm esențialul sau, dimpotrivă, ne gândim insuficient la ce-ar trebui să reflectăm poate mai mult și repetăm greșelile altora o viață. Dar ce bine că avem lucrurile sub control! <insert evil laugh>

Mă uit la vasta majoritate a părinților din jurul meu (inclusiv în satul virtual) și de jur împreujur văd aceeași poveste despre control. Cu pandantul său la fel de hâd – abandonul. Răni vechi, trăite demult, care acum încep din nou să sângereze. Semn că de fapt, nu s-au închis bine niciodată. Dar cu toții am ajuns OAMENI!

“Greu se fac oamenii oameni!”

, spune o vorbă din bărâni. Așa e. Dar ce fel de oameni? Oare nu cumva vorbim despre oameni care învață, în realitate, să nu mai simtă? NIMIC? Pentru că dacă ar simți, ar durea al naibii de tare?

Cum ce să doară?

Lipsa.

Care, ca orice lipsă, ne face să compensăm. Ba chiar să supracompensăm. Învățăm parentingul din cărți și din cursuri, pentru că din viață e nițeluș mai greu.

“Nu vreau să repet greșelile părinților mei, deci TREBUIE să învăț cum se face!”

Căci învățând, ne ținem propriile neputințe sub control. Agresivitatea, dorința de fugă, nevoia de distrugere, de rupere, de dezintegrare… ehehe câte zac în spatele unui citat motivațional de pe net. Atât de multe lucruri se fac din frică, din vinovăție, din rușine, de teama abandonului și a singurătății, încât am uitat că de fapt, singurul combustibil care alimentează viața e de altă natură.

V-aș spune să uitați tot ce știți despre creșterea copiilor, despre how-to-ul într-ale părințelii, să uitați toate tips and tricks-urile citite despre cum să disciplinezi sau cum să oprești un tantrum, sau cum să-l faci să se spele pe dinți și pur și simplu să priviți asta. E poate cel mai bun instrument în creșterea copiilor. De orice vârstă. Despre asta e de fapt vorba.

Dar oare mai știm pur și simplu să iubim? Cât avem de dat la o parte până să ajungem la instinct? Câtă rugină s-a pus peste simțire? E vreun speaker care să ne învețe treaba asta? Vreo carte de cumpărat? Unde se învață grija? Și mai ales, cât costă un kil de încredere?

Sunt, firește, ironică. Mai ales când, lucrând frecvent cu deficitul de încredere, îl văd manifestându-se în poate unica zonă în care nu ar avea ce să caute: relația cu propriul copil. Acea legătură unică, în care prea multă lume e invitată să participe: neamuri, lume de pe net, specialiști care nu știu de fapt nimic despre tine și copilul tău, moșteniri transgeneraționale netrecute prin filtrul propriu, proiecții și fantasme fel de fel. De cele mai multe ori, aglomerația strică.

Nu e, firește, o invitație la izolare și cred în continuare că it takes a village. Este, însă o invitație la a separa: iubirea pe bune de disprețul deghizat în aparentă iubire; ajutorul pe bune de ajutorul “de formă”, susținerea pe bune de susținerea condiționată permanent. Și vedem apoi cu ce rămânem.

Tind să cred că ne va da cu plus la final.

One thought on “Cum să fii un părinte ȘI mai bun

Leave a Reply