O MAMĂ SUFICIENT DE BUNĂ

Articol publicat pe Sereniti.

ce23a-10Dacă m-ai fi întrebat acum 4 ani ce cred despre creșterea copiilor, ți-aș fi răspuns că știu exact ce trebuie făcut: fără cocoloșeală, cât mai multă independență, disciplină, reguli și, la rigoare, o palmă la fund. Să nu exagerăm cu traumele, că o biată palmă la fund „nu se pune”. Câteva dintre prietenele mele deveniseră de scurt timp mame și începusem să văd maternitatea de foarte aproape: de la alăptare, babywearing și co-sleeping (ce Doamne iartă-mă erau astea?!?!) la formulă, separare timpurie, dormit în camera lui, copilul devenea pentru lumea înconjurătoare o sursă de dispută. Războiul nu se mai dădea, ca pe vremuri, în sânul familiei, între noră și soacră și între ginere și… a lui soacră, ci era scos pe ulița virtuală. Atunci am făcut cunoștință prima dată cu noțiunea de mommy wars – acele confruntări din mediul on‑line, între mame de diferite „orientări”, care aplică optica proprie asupra tuturor copiilor din lumea largă, propovăduind vehement una sau alta. Vehemența nu este coerentă, ci generatoare de spume la gură, emoțiile sunt răvășitoare, iar măștile din mediul virtual sunt capabile să rupă prietenii în mediul real. Atât de ”hard‑core” e confruntarea. Se urlă pe viață și pe moarte. Incleștarea e foarte vie, iar patima e pe măsură. Dincolo de a fi un hobby, o supapă de evacuare a monștrilor croșetați în zecile de nopți nedormite, discuția despre copii a devenit în scurt timp o veritabilă meserie. La vremea respectivă, identificasem câteva mame de profesie, care, grație accesului la informație, deveniseră facilitatori ai bunei creșteri a copiilor. Însă pentru că tonul face muzica, unele dintre ele au confiscat ideea de maternitate, pozând în deținătoare ale adevărului absolut. Nu se mai folosea diateza activă, ci cea reflexiv‑pasivă: așa se face corect!

Un an mai târziu, deveneam eu însămi mamă. Doi dintr-un foc. În iulie îl primeam în casă pe fiul cel vitreg (6 ani), iar în februarie îl nășteam pe cel biologic. Doi copii de vârste diferite, cu nevoi diferite, cu experiențe de viață diferite.  În plus, două seturi de realități emoționale diferite in interiorul meu. Eu – o femeie pentru care maternajul nu era decât un rol, nicidecum o menire, așa cum citisem cândva, la cineva, pe net.

La dracu, ce mă fac?!

În perioada aceea începuseră deja conferințele de parenting. Căci da, auzisem deja acest termen – parenting! Ce-o mai fi și ăsta? După cum l-am perceput eu, parentingul se referă la cum se cresc copiii. Un fel de tips and tricks, dar la un nivel superior. Mi-a fost relativ simplu la început să desființez noua dogmă, s-o cataloghez la capitolul „mode trecătoare”, fiind mai curând adepta unui stil tradițional de creștere a copiilor. Mă ajutau și isteriile din on‑line, care, cu cât militau mai agresiv pentru noua orientare, cu atât mi-era mai clar că noile principii nasc monștri! Iar dacă a sta non-stop cu copilul însemna să devin așa ceva, nu, mulțumesc, prefer să fiu o mamă rea. În percepția mea de atunci, a fi o mamă bună echivala cu a petrece non-stop timpul cu copilul, abandonându-ți munca și alte interese, pentru a-i oferi iubire și grijă permanentă, sărind în ajutorul lui încă dinainte de a conștientiza că bietul de el ar avea nevoie de ajutor. O mamă bună însemna să petrec timp de calitate non-stop cu copiii. Totodată, trebuia să mai și gătesc eu însămi mâncarea, să aleg numai ingrediente sănătoase, preferabil de la niște țărani bio cool cu pagină de net și livrare la scară, să fac operă de artă din mâncarea pentru copilași, să fac și curat în casă și să fiu mereu la curent cu activitățile de la școală/grădiniță, să mă implic activ în buna desfășurare a lor, să tai, să decupez, să cos, să duc prăjituri la școală. Alte mame o făceau. Le vedeam postările pe blog, documentate cu fotografii.

Eu însă nu puteam. Au urmat luni întregi de nefericire. De ce nu puteam să fiu și eu ca mamele de pe net?! Ce aveam atât de greșit în mine, în ADN-ul meu, de nu reușeam să țin pasul? De ce eu uitam să cumpăr flori pentru „Doamna”, iar alte mame, nu? Aveam un business care abia decolase, îmi mai mențineam și ieșirile în oraș cu soțul sau cu prietenii, pentru că eu aveam ajutor (altă sursă de vinovăție), însă în loc să le văd ca pe niște oaze de normalitate, cum de altfel sunt, priveam aceste momente cu multă rușine. Mi-era rușine că am un job, că aleg să (și) muncesc și mi-era teribil de jenă când mărturiseam cuiva că sunt în oraș. La o bere. La taclale.

„Păi și bebe?”, venea întrebarea. De parcă dacă ai copil mic, trebuie să menții cordonul ombilical activ și după naștere.

„E cu mama”, spuneam eu, cu vinovăție. Pentru că știam ce urma.

„A, ce bine de tine că ai ajutor. Ce n-aș da și eu să am!”

Hap! O porție generoasă de vinovăție, cu garnitură de rușine. Asta am mâncat vreo 2 ani, fără să știu că e necesar să și poți accepta ajutorul ca să-l primești. Nu întotdeauna e la mijloc o lipsă reală de ajutor. Trebuie investigat.

Fiind conectată la lumea on‑line, mi-era greu să evit postările flamboaiante ale mamelor bune. Aflam ce și cum se face corect. Știam și unde trebuie să mă duc, astfel încât să aflu informații.

Cum să-ți crești copilul, în 3 pași simpli. Metode de parenting.

Nu face aia, fă în schimb asta. Nu așa, ci astfel. Când se întâmplă cutare lucru, spune așa. Și tot așa. După ce o somitate în metoda Espere m-a admonestat public într-o conferință în urma unei întrebări pe care am adresat-o, privind relatia cu fiul meu vitreg și mi-a livrat niște truisme din seria „Doh!”, am promis să nu mai calc la conferințele de parenting, unde tot ce afli este că trebuie să fii un părinte bun. DOH!

Dar cum să fii un părinte bun? Învățând pe de rost și gândind niște scheme? Cum se învață iubirea și grija la maturitate? Mai ales într-o relație cu copilul altcuiva? O perioadă, grija mea numărul unu aia a fost. Cum faci să aplici truismele alea și să-ți vină natural să faci anumite lucruri? Cum ieși din cercul vicios, lobotomizant, al lui „să fie bine ca să nu fie rău?”

Sigur ca aveam si eu ideile mele, pornirile mele materne, dar aveam nevoie de confirmare: fac bine ce fac? O sa crească un om ok copilul ăsta?! Chiar dacă eu nu fac și nu dreg ceea ce alte mame fac și dreg cu aparentă naturelețe și măiestrie, pe blogurile personale?

Mi-au luat 3 ani de analiză personală, o Facultate de Psihologie, cărți de specialitate devorate și ceva lucru cu oamenii, ca să înțeleg ce stă în spatele multora dintre postările on-line: fantasmă în stare pura. Iluzie, proiecție, bullshit mămicesc. Spuneți-i cum vreți, rezultatul e același pentru legiunile de mame care citesc cu sfințenie acele lucruri: devastator pentru încrederea de sine, distrugător pentru ceea ce înseamnă un atașament sănătos și, vai, otrăvitor pentru viitorul copiilor adorați.

Fantasma mamelor care se vor a fi perfecte (pe net) este acid sulfuric pentru instinctul matern al cititoarelor lor.

Cabinetele de psihoterapie sunt pline de mame care nu mai știu ce să creadă despre ele însele, care au nevoie de mult ajutor în a-și recăpăta încrederea în propriul instinct. Se chiuretează vinovăție și rușine în fiecare oră de psihoterapie, ori de câte ori mamele descoperă că, spre exemplu, pe lângă colosala iubire pentru copilul lor, sub straturi de apărări se ascunde și reversul acestui sentiment înălțător: ura. Da, într‑o explorare bine condusă, mamele intră în contact cu aceste sentimente „rușinoase”, ba chiar tabu: cum să-ți urăști copilul?! – și sunt ajutate să integreze ambivalența, astfel încât să se accepte pe sine. Tot în cabinetele de psihoterapie, mamele află despre mecanismele de apărare care intră în funcțiune atunci când emoții nelalocul lor răsar de te miri unde. Un astfel de mecanism tare interesant se numește formațiunea reacționară. Cu ajutorul său, mintea ne protejează de consecințele dureroase ale unui gând sau afect, prin crearea unor comportamente diametral opuse, ostentative, prin care să demonstrăm lumii că nu suntem atât de “rai”, când de fapt încercăm să ne convingem pe noi înșine de acest lucru. Exemplul frecvent dat de cărțile de psihologie (nu de parenting) este cel al mamei care, deși nu și-a dorit copii, odată ce-i are, îi copleșește cu afecțiune și ezită să impună limite, de teama de a nu fi judecată drept „o mamă rea”.

Nu pot să nu mă întreb câte dintre blogurile mămicești sunt „pe bune” căi oneste de a împărtăși din propria experiență cu lumea, autentice în îndoieli, căutând o cale de comunicare, conectare, și nu de confirmare și câte sunt, de fapt, veritabile mecanisme de apărare? În general, tonul vehement este un simptom pentru cele din urmă.

Sigur, există și varianta în care se stârnește cu bună știință un mommy war, cu vehemență și polemică sadică, pentru marketing. Un blog adorat și detestat deopotrivă scorează bine la agențiile de marketing on‑line. Trafic intens, publicitate pe măsură. Un status de la o mămică influencer are darul de a exploda Facebookul: share-uri, like-uri sau, la polul opus, amenințări grave și înjurături. Sigur, nici nu avem o cultură a dialogului și a dezbaterii, așa încât, în loc să combatem cu argumente, accesăm primitivele emoții inflamate, care, de altfel, sunt al naibii de seducătoare. Huo! Acest scenariu mi se pare de departe cel mai nociv.

#mamăfericită

Nimeni nu pune pe Facebook poze în care arată răvășit, disperat, plâns, doborât. Nicio mămică nu pune pe wall poze cu copiii în toiul unui tantrum. Nimeni nu arată porția de McDonald’s pe care i-o dă copilului (desigur, când și când), în schimb se afișează numai mâncarea home-made, cu ingrediente autentic românești. Nicio mamă nu scrie în statusuri despre cum relația cu soțul s-a răcit de când a apărut #bebecelfrumos. Și nu există un hashtag cu un număr de ”lunițe” de când ai făcut ultima oară sex. Nimeni nu povestește ce se petrece dincolo de selfie-urile zâmbitoare cu el, ea și piciul. Nimeni nu vorbește despre certurile cu răcnete în miez de noapte, după ce se culcă copilul. Despre reproșurile adunate în ani și despre prăpastia care apare în multe căsnicii odată cu nașterea unui copil. Și nu, nu e vina copilului, dar el este triggerul pentru trezirea monștrilor personali, din propriile copilării uitate, care însă acum se activează și-și cer drepturile de peste ani. Nimeni nu vorbește despre cât de greu e de îndurat hăul care se cască între doi soți cu mentalități și idei despre viață diferite. Nu. Pozăm frumos și cropuim mizeria. Să nu se vadă. Să n-o vadă nimeni, pentru că, dacă o vede cineva, atunci poate că aș vedea-o și eu. Și vai, ce tare m-aș speria!

Cu toții o facem. Da, da. Cu toții. Unii dintre noi însă suntem suficient de pregătiți psihic să recunoaștem că, pe lângă #mamăfericită, e și o:

#mamăterminată,

#mamăcareîșidoreștecâteodatăsăfugă,

#mamăcarevreaoaventură,

#mamăcare…..

Și desigur, un tată care își dorește și el aceleași lucruri.

Mama prea bună

b0e43-998644_595190927190746_1934754681_nExistă în psihologie un concept: „mama prea bună”. Îi aparține lui Donald Winnicott, pediatru și psihanalist britanic, pentru care a devenit clară zona de normalitate în privința creșterii copiilor, definind-o ca spațiul de mijloc dintre un maternaj insuficient și unul exagerat. În esență, o mamă prea bună este cea care vine anticipat în calea nevoilor copilului său, îi rezolvă totul înainte ca el să exprime dorința, nu-i permite să trăiască frustrarea, îl încarcă inconștient cu iluzia omnipotenței, ceea ce, în timp, se dovedește a fi distrugător pentru sinele copilului. Fantasma mamei de a fi perfectă este, deci, nocivă. La polul opus, se află mama care își lasă copilul în suferință și nu răspunde nevoilor sale. Undeva însă, la mijloc, se regăsește normalitatea. O mamă suficient de bună este o mamă care îi asigură copilului căldură, mediu propice, capacitatea de a-i conține stările negative, fără să se răzbune ulterior, având abilitatea de a face față afectelor negative ale copilului. Desigur, pentru asta, e necesar ca ea să poată face față propriilor afecte negative. Limitele și iubirea merg mână în mână. Un copil fără limite va fi nesigur, înspăimântat de lumea înconjurătoare și fără direcție. Pentru ca mulți din generațiile actuale de părinți au fost la rândul lor copii supuși abuzului fizic și emoțional (bătuți de părinți și umiliți în public), acum, în rolul atotputernic de părinte, încearcă să-și repare propriile răni prin copilul lor și confundă limita sănătoasă cu abuzul.

Cunosc oameni care au bifat multe conferințe de parenting, unde au învățat lucruri interesante, au avut și momente de revelație, dar care, odată întorși acasă, nu au putut pune în aplicare cele învățate, revenind iar și iar la reflexele de educație primite acasă. Fractura dintre teorie și practică se rezolvă numai într-un cadru vindecător, terapeutic. Dacă vrem. Dacă nu, vom continua să mergem la conferințe, să ne mințim pe noi înșine și pe followerii noștri, să postăm citate inspiraționale, hashtaguri despre iubire necondiționată și selfie-uri zâmbitoare cu copiii și să simțim periodic un monstru care rage în interior și care va ieși odată la suprafață prin căderi nervoase, depresii, alte manifestări psihice sau chiar boli fizice. Unde ziceai că te doare, în ultima perioadă? Crezi că e întâmplător?

Ceea ce speakeri abili au construit în conferințele de azi cu care umplu sălile preț de un weekend, întru revelația plătitorilor de bilet, se practică în cabinetele de psihoterapie încă de pe vremea lui Freud, Jung, Winnicott și ceilalți. Nu e nimic nou. Cine se duce într-o psihoterapie află acele lucruri, aplicate la propria viață. Dar sigur că explorarea este uneori prea lungă pentru a răspunde nevoii de soluții rapide, sigur că efortul de a face față monștrilor din adâncuri este înspăimântător, față de promisiunea unor instrumente de lucru aplicate; și sigur că e mai ieftin să te duci într-o conferință despre parenting decât să mergi disciplinat într-o terapie (mai ales una de lungă durată). Ideea e că și în conferințe, și în terapie, aceleași idei sunt vehiculate. Tot se vizitează chestiuni de atașament, tot se discută despre limite, tot despre roluri ajunge să fie vorba și, invariabil, tot la mama și la tata se ajunge. Însă diferența e ca de la teorie la practică. Te poti duce intr-o conferință, unde cel mai probabil se va face și o mică demonstrație de explorare, suficient de dură astfel încât subiectului să i se stârnească niște emoții vizibile – se face deseori o veritabilă chirurgie pe suflet live -, dar insuficient de elaborată ca să vindece în mod real „pacientul”, lăsat cu rana deschisă de „insight-ul” accesat pe scenă, în fața oamenilor revelați de „magia” rapidă. Ceea ce lumea nu știe este că nu e de ajuns să conștientizezi sursa problemelor. Ea trebuie rezolvată, integrată, ca să întrerupă efectele manifestate în prezent. Ceea ce nicio conferință și nicio carte din lume nu o va face. Pentru ca nu au cum. Sunt oameni care vânează conferințe, training-uri, workshop-uri fel de fel, din dorința inconștientă de a se înțelege și, poate poate, de a se vindeca pe sine. Dacă mergem pe principiul „decât deloc, bun și-atât”, da, putem milita pentru proliferarea acestor forme de instruire a părinților. Dar deseori e nevoie de mai mult.

alfieOricât m-aș fi înfuriat pe noua dogmă părinteasca (furia e și ea un simptom), în urma analizei personale mi-am dat seama că eu nu aveam, de fapt, nicio problemă cu fondul ei, ci cu forma și mai ales cu portavocile noii ordini mondiale. Pentru că da, e de bun simț să nu-ți bați copiii și să nu-i umilești. Oau!

Dacă am da la o parte cortina roșie de nervi, în fața căreia culmea, taman promotorii educației prin empatie deseori uită s-o practice, am descoperi că în spatele ei stă echilibrul. Că existăm în viața copiilor noștri, iar ei există în viața noastră, nu ca să ne distrugem unii pe alții, ci ca să învățăm, poate, ceva mai mult din existența însăși. Pentru că dincolo de mommy și daddy wars, dincolo de norme, dogme, autori faimoși, metode de parenting importate, nimeni nu reinventează roata – iubirea, grija. Și atunci, despre ce vorbim noi, de fapt? Vorbim cumva despre noi? Despre cum ne-am dori noi să fim? Despre cum ne-am fi dorit noi să fim crescuți? Vorbim oare despre ce ne-am dori în secret să primim? Chiar și acum, la “bătrânețe”? Atașament, iubire, siguranta, conexiune umană reală, căldură, hrană bună? Despre asta e vorba în tot vacarmul ăsta?

Hai să respirăm. Să ne uităm la noi, la copiii noștri, la realitate, în loc de fantasmă, la ceea ce este, în loc de ceea ce am vrea IDEAL să fie și să ne liniștim. Pentru că, dacă noi om fi bine, invariabil și copiii noștri vor fi bine. Suficient de bine.

7 thoughts on “O MAMĂ SUFICIENT DE BUNĂ

  1. Recunosc ca nu am frecventat forumuri de parenting, ca sa stiu cum sunt “razboaiele” de acolo. Nu am fost curioasa de sfaturile altora, pentru ca am considerat ca dragostea, instinctul si bunul-simt sunt suficiente pentru a creste bine un copil. E drept, la “intelepciunea” asta am ajuns si eu tot dupa ce am studiat la greu psihologia copilului :-)
    Insa bloguri de mamici citesc de vreun an jumate, de cand l-am lansat pe al meu si a trebuit sa fiu la curent cu nisa. Si zau daca am vazut acea atitudine pe care o generalizezi tu. Mamicile pe care le citesc au toate aceleasi framantari si dileme, isi expun slabiciunile si greselile pe bloguri si pe FB, copiii lor sunt prezentati fara megalomanie, inclusiv atunci cand au crize de furie sau cand mananca la McDonalds’ etc. Sunt mamici cu simtul umorului si capul pe umeri, ca si tine, ca si mine.
    Sunt tare nedumerita unde ai putut gasi atatea bloguri de parenting idioate incat sa ajungi la concluzia ca sunt toate la fel…

  2. Pai eu nu vorbesc despre mamele care sunt ok in capul lor. Vorbesc despre mame care au platforme imense la indemana, bloguri uriase citite de sute de femei, vorbesc despre bloggerite si oameni care lcureaza cu publicul larg care ar trebui duse urgent intr-o terapie. Nu pretind ca am citit TOATE blogurile de mame, insa ma tem ca multe bloguri vizibile sunt in zona extremista (si nu, nu e doar parerea/perceptia mea – vezi blogurile si site-urile aparute ca o reactie la acest ton vehement de a prezenta lucrurile), in vreme ce bloguri mai micute, dar scrise coerent si firesc, nu ajung suficient de sus. Am cumpanit daca sa dau numele blogurilor, bloggeritelor sau al site-urilor la care ma refer, dar tocmai pentru ca nu vreau sa contribui la un mommy war, nu am facut-o. Nu despre asta e vorba. Ci despre ancorarea in realitate.

  3. Eu am întâlnit fix tipologia amintita de autoare. Niște domnițe care din iubirea măreață ( de fapt doar ele își iubesc copiii ) , puteau sa te linșeze online pentru ca ba nu alăptezi, ba nu dormi cu bb , ba Îți arde de o cafea etc. Nu știu dacă e doar legat de copilariile lor sau de răutatea clasic femeiasca ( m am chinuit eu ,tb și tu ,sau mai mult ).

    • Eu cred ca nu exista rautate clasica, ci istorii de viata care au dus la aparitia acestor trairi negative: invidie, gelozie, ura fata de semenii nostri. Se poate lucra cu fiecare dintre ele intr-o psihoterapie.

      • Foarte probabil. Știți mai bine decât mine ca este greu sa fii obiectiv cu tine sa te vezi așa Cum ești și este mai ușor sa te ridici în ochii tai urcând peste alții …

  4. Fix pe sufletul meu! Cel mai bun articol pe tema asta de departe. Si eu sunt in ultimul an la Psihologie si m-am inscris tocmai pentru a afla ce sta in spatele acestor comportamente si daca nu cumva am luat-o eu razna de tot odata cu aparitia primului copil.

Leave a Reply