Presiuni de nota 10

Încă un an și intrăm la gimnaziu. Observați pluralul matern, da? Intrăm. Pentru că, într-un fel, intru și eu din nou în școala generală, altfel decât am făcut-o vreodată. Iar ceea ce mă preocupă în perioada asta este conflictul dintre ceea ce știu și ceea ce știu. Ambiguitatea e la ea acasă, dar mai răbdați un strop, c-o să descâlcesc ițele îndată.

Ceea ce am știut o viață, de când am intrat la grădiniță și până colea, acum vreun an și-un pic, a fost că țelul absolut este să faci performanță. Iar cum Dumnezeu nu m-a înzestrat cu vreun talent în mod deosebit, performând cinstit mediocru la muzică, la dans și la arte plastice, singura mea șansă de a face performanță era… la ore. La școală. La note. Competiția a devenit viața mea. Sigur că n-a ajutat nici cutuma vremii, în care întrebarea “Da’ Icsulescu ce notă a luat?” ținea loc de bună ziua când copilul se întorcea de la școală însă de la un punct încolo n-a mai fost vorba nici de mihaelele, alinele și otiliile care mi-au servit drept Nemesis 12 ani la rând (vă pup, fetelor!), pentru că cea mai mare concurență era cu mine însămi. Trebuie să iau 10. Trebuie să îmi iasă media. Trebuie, trebuie, trebuie! Un 8 era acceptabil doar în măsura în care se însoțea de alți 3 de 10, astfel încât, la finalul semestrului, media să fie un curat 10. N-am luat niciodată o notă mai mică de 7, pentru că n-aș fi reușit într-un semestru să iau suficienți decari, astfel încât să-mi “îndrept” media. Goana după titluri și diplome m-a costat o lună de cădere nervoasă, când, în clasa a zecea, am luat un rușinos 7 la olimpiada de engleză, lucru care însă m-a motivat să iau A pe linie la Cambridge, un an mai târziu. Le-am arătat eu lor!

Am terminat liceul cu 10 la Bacalaureat, am luat 10 la licența de la prima facultate și am intrat cu 10 la cea de-a doua facultate. Să ne relaxăm într-un hamac acum, nu?

Nu. Pentru că, între timp, ceea ce știam a fost rupt din rădăcini și arucat ca o buruiană în afara grădinii.

Mă uitam deunăzi la un reportaj despre elevii de 10 de la liceele din țară, copiii cei buni ai patriei, luați și aliniați în fața camerei de luat vederi, rostind texte care sunau bine, citindu-li-se în ochi speranța. Odinoară, m-aș fi simțit ca făcând parte dintre ei. Acum însă, am simțit compasiune. Nu știu câți dintre acei copii de 10 vor ajunge cercetători la NASA ori vor revoluționa sistemul educațional din România. La fel de bine, nu știu câți vor ieși din școală crezând că viața e la fel de “dreaptă” ca un sistem de notare, în care, dacă-ți faci lecțiile, nu ai cum să nu “câștigi”, suferind apoi nevroze și neîmpliniri, în urma șocului simțit la contactul cu… well.. viața. Nu știu câți dintre cei de zece se cunosc pe sine suficient de bine cât să știe acum, la 18 ani, ce vor face în viață, care le e menirea pe Pământul ăsta, sau dacă nu cumva zecele luat pe linie le va fi cel mai mare dușman mai târziu, plăcându-le totul și nimic, pricepându-se la tot și la nimic în mod deosebit totodată. Nu știu câți dintre copiii de zece ai patriei sunt dotați cu abilități emoționale care să-i susțină atunci când socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din târg; câți au un prag ridicat de toleranță la frustrare și câți se vor prăbuși la primul hop, deziluzionați de lipsa de sens a lumii în care trăim, o lume în care, chiar dacă-ți faci temele de nota 10, s-ar putea să rămâi repetent ani de zile, pentru că, ghici ce, director e un corigent cu umor. Un băiat haios și atât.

Ore întregi de terapie am petrecut lucrând cu mine, la dărâmarea acelei construcții depășite și la reconstrucția uneia noi, mai trainice, mai solide, adaptative.

teens-stressDiscutam zilele trecute despre “școlile bune” din București și auzeam ierarhii și procentaje care depășesc orice rațiune. 60% dintre absolvenți au medii între 9.80 și 10, iar cei care sunt între 9 și 9.50 sunt considerați slabi! În ce lume trăim? Poate că sistemul de notare ar trebui regândit de la 9 la 10. Sunt licee și școli generale care flutură statisticile astea orbitoare prin fața părinților dornici de reușită, dornici să le asigure copiilor un viitor cât mai bun. Și da, înțeleg perfect lucrul ăsta, însă știind ceea ce știu acum despre psihicul nostru, nu pot să nu am inima strânsă pentru copiii ăia. Pentru că dincolo de procente, dincolo de ierarhii și de liste, sunt zeci de omuleți în formare, cu suflete și minți de plastilină modelabile de adulții din preajmă, omuleți care habar n-au cât îi vor costa, mai târziu, nevrozele lor începute acum, la 10, 14, 15 ani.

Cred că e foarte dificil să fii părinte în ziua de azi și departe de mine gândul de a face vreo vină părinților care aleg să-și conducă acum copiii spre performanță pe toată linia. Încă mă mai gândesc. Vlad e a patra. Mai e timp să devină un copil de 10, care să intre la unul dintre liceele alea de top, să elimin vinovăția de a nu-i fi oferit maximum de șanse posibile pentru noi, ca părinți. Nu știm cum e mai bine. Eterna linie de mijloc pare a fi, ca întotdeauna, soluția. Dar e al naibii de greu s-o nimerești, fără să abuzezi copilul și fără să-l privezi de standarde și repere. Dar ce fel de repere?

Presiunea e mare. Enjoy kindergarden. E singura certitudine pe care o am. Cred… :) În rest, Dumnezeu cu mila.

Later edit: Interesant este că acum ceva timp, scriam asta. Aș putea trece drept neserioasă. Una zic într-o vreme, alta zic mai apoi. E adevărat. În timp, lucrând cu mine, mi-am schimbat punctul de vedere, pentru că am observat pe propria-mi piele deriva rezultată din sistemul perfecționist. Cred în continuare în educație și în lectură, dar acum cred că educația se poate face și altfel. Cred în competiție, însă cred că putem fi competitivi, fără să-i urâm pe cei cu care ne întrecem. În esență, rareori oamenii fac lucrurile diferit față de ce-au învățat. Dar lumea în care vor crește copiii noștri va fi fundamental diferită de lumea în care au crescut părinții noștri, care ne-au transmis anumite repere. Schimbările ultimilor 20 de ani sunt imense, comparativ cu alte intervale din istoria familiilor noastre. Așa încât, buckle up și hai să privim un pic în viitor. Și poate, odată și odată, și ministerul învățământului va regândi sistemul cu totul.

5 thoughts on “Presiuni de nota 10

  1. m-am mirat de o eleva de la un liceu de top din Biucuresti care a luat bacul cu 10 ca se duce in NY sa studieze actoria, ce-ti trebuia mamicuta atata scoala daca visezi sa fii actrita?

  2. s-o crezi tu…ieri m-am zborsit la educatoare sa-mi lase copila in pace cu tona de fise… absolventa de grupa mica!!!!!!!

    • Hahahaahahaa ok, asa e. Trebuie sa ma corectez. Gradinita la noi e ok! Nu am ce sa comentez, se muleaza pe ce-mi doresc eu pt copil. Dar presupun ca nu toata lumea are aceeasi bafta

Leave a Reply