Nepal, de foarte aproape

E o duminică splendidă de mai. Am insistat să merg pe jos până la terasa Verona, unde urma să mă întâlnesc cu Anca și Mihai. Voiam să mă bucur de aer și de muzica din căști. Pe Anca (de la Cărturești) o cunoșteam deja. Printre altele, îmi spusese că urmează să plece în Nepal alături de un prieten, Mihai Lupu, să ajute oamenii de acolo după cutremur. Pe Mihai însă nu-l cunoșteam. Aveam emoții. Făcusem un mic research pe net despre el și aflasem că era implicat în Centrul Român pentru Inovație în Dezvoltare Locală, o organizație care desfășoară proiecte de dezvoltare durabilă în cadrul comunităților locale din România. Printre altele. Mai aflasem că nu era la prima sa vizită în Nepal. Mihai mai fusese și anul trecut, când ajutase la ridicarea unei biblioteci într-un sat din regiunea capitalei Kathmandu. Urma să întâlnesc un sfânt. Mă simțeam intimidată. Nu înțelegeam nevoia de a străbate mii de kilometri pentru a ajuta o comunitate fundamental străină de noi. Credeam în legea proximității. În facultate am învățat că oamenii sunt cel mai interesați de știrile care se petrec în imediata lor apropiere, urmând ca, pe măsură ce distanța crește, interesul să scadă. Credeam că aceeași lege se aplică și empatiei. Și poate că așa e pentru noi, cei care formăm “majoritatea”. Dar pentru o mână de oameni care ies din paradigma legilor generale, a ajuta un copil dintr-un sat izolat din România este totuna cu a salva de la moarte un alt copil, la mii de kilometri distanță, în Nepal.

DSC_0593

“Pentru noi, Nepal e Drumul Taberei.” (Anca Dănilă)

Mi-am dat seama de penibilul situației în timp ce comandam o apă minerală foarte rece și un frappe fără frișcă și fără înghețată. Copiii alergau fericiți printre noi, iar la o masă vecină, un Stokke nou nouț era adăpost pentru un bebeluș cu șosetuțe albe în picioare.

– Nu trebuie să te gândești așa, zice Mihai. Eu nu mă simt aiurea că stau aici cu voi și trăiesc un lux, beau un pahar de vin, iar dincolo oamenii dorm sub cerul liber. Asta de fapt e și problema oamenilor. Că dacă te duci acolo cu reperele de aici, ratezi experiențele de acolo. Am învățat pur și simplu să mă las celuilalt și atât.

Să spun că sunt realmente impresionată mi se pare puțin. Și totuși o fac. Îl văd pe Mihai strâmbându-se într-un disconfort aproape dureos. Deduc că nu-i place să fie complimentat, lăudat. Intuiesc, fără să mai verbalizez, că se simte mult mai în largul lui printre dărâmături, ajutând oamenii să ridice case la mii de kilometri distanță de propria-i casă, decât la o apă rece, pe o terasă urbană, unde cineva îi spune bravo, jos pălăria. Anca, om de PR, salvează situația:

– Am simțit că trebuie să fim acolo. Și în ciuda tuturor piedicilor, de la luni seara, de când ne-a venit primul gând, până vineri, când am decolat, am reușit să ne organizăm decent. Am luat legătura cu organizațiile partenere de acolo, am activat contactele din OIM (Organizația Internațională pentru Migrație) Nepal și din Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltarea Nepal, am luat legătura cu echipa locală de acolo – Cold Feet Foundation, i-am întrebat ce au nevoie concret și am plecat.

– Ce-ați dus acolo?

– Nevoile lor sunt altele decât nevoile noastre, din România. Am văzut acolo mii de pachete trimise haotic, oameni care s-au emoționat la televizor și au trimis ce le prisosea prin casă. De exemplu, jucării pentru copii. Oamenii n-au nevoie de asta, acolo. Copiii nu au nevoie de păpuși. Au nevoie de adăpost, de hrană și de medicamente. Am luat legătura cu Gopi, omul de legătură cu care lucrasem anul trecut la biblioteca din sat, care ne-a spus că au nevoie de prelate, deși prietenii noștri din România se oferiseră să trimită corturi. Nu era nevoie de corturi. Sub o prelată încap mai mulți oameni decât într-un cort. Apoi era mare nevoie de panouri solare. Aici a fost o întreagă nebunie. Am apelat la o prietenă de la Cluj care în ultima clipă a apucat să le pună la tren și am reușit să le luăm la timp. Apoi au fost donațiile! S-au strâns mii de euro în câteva zile. Am reușit să ducem acolo prelatele, 20 de pături mari, medicamente și de acolo am cumpărat o tonă de alimente.

FullSizeRender_2

– Pare că Universul v-a dat o mână de ajutor.

Anca râde. Se uită unul la altul și simți că dincolo de zâmbetele complice, echipa lor a trăit niște momente “la limită”.

– Totul s-a terminat cu bine, dar am trecut printr-o grămadă de piedici și am avut emoții până în clipa când am ieșit din aeroport la Kathmandu. Totul a fost complicat. Nimic nu s-a întâmplat cu lejeritate.

– Eu am avut probleme cu pașaportul care era la limită de 24 de ore cu expirarea și chiar ne-am temut că o să fim întorși în aeroport.

– Ca să nu mai zic de mine…., povestește mai departe Anca.  Nimeni nu-mi spunea dacă pot să merg cu pașaport temporar sau nu. M-au tot pasat de la Consulatul Nepal la ambasada Indiei, unde mi se spunea “India is not Nepal”, apoi eram trimisă înapoi și tot așa. Dar am reușit până la urmă să mă descurc.

– Ai noștri, în aeroport îmi zâmbeau zeflemitor și-mi spuneau că pot merge doar până la Istanbul din cauza problemei cu pașaportul, dar că turcii n-or să mă lase să trec niciodată! Ei, uite că am trecut. Aveam inima cât un purice, dar turcii au fost super relaxați!

– Poate era vorba despre destinația voastră… Era clar că nu mergeți la distracție. Voi mergeați la…

– Moarte, spune sec Mihai și deja simt cum mi se zbârlește pielea pe mine.

– Așa simțeați?

– Da. Noi ne-am pregătit pentru ce era mai rău.

– Țin minte că în aeroport la Istanbul mă uitam la oamenii care mergeau de colo colo, încântați de călătoriile lor, cu plăsuțele de duty free, zâmbind, verificându-și actele, o zarvă plăcută. Domnea fericirea. Dar pe măsură ce ne apropiam de poarta noastră de îmbarcare, zarva se potolea, povestește Anca. Era o atmosferă ceva mai… rezervată. Lumea nu mai zâmbea. Se vorbea în șoaptă. Era o discreție și o altfel de abordare a aeroportului, pe care cred că amândoi am trăit-o pentru prima dată. Erau 90% oameni în uniforme, câțiva călugări și o mână de localnici. Probabil.

– Și totuși mai aveați șase ore până acolo. Ultimele ore de pace. Nu?

– Zborul a fost tăcut. Toată lumea era rezervată. Nici n-am vorbit cu Mihai. Am fost fiecare cu gândurile noastre. Nu am vrut să ne responzabilizăm reciproc unul cu grijile celuilalt. Ne-am respectat spațiul și nu prea am vorbit unul cu celălalt. Cumva știam că de când vom ateriza, nu ne vom mai aparține și orele alea erau ultimele în care aveam luxul ăsta.

– Așa a fost?

– Da. Ne-am întâlnit cu Gopi și am știut că trebuia să fim acolo. Ne-a îmbrățișat cu atâta recunoștință și pur și simplu din acea secundă am intrat pe modul automat. Știam că va fi greu, știam că vom avea multe de făcut, dar nu ne temeam de nimic. Singura mea grijă era să nu-i încurcăm mai mult… Drumul până la satul cu pricina a fost extrem de lung. Nu era distanța mare, dar drumurile proaste și dezastrul de după cutremur, plus zecile de replici care au urmat, l-au făcut aproape impracticabil. Țin minte că am trecut pe lângă un sat complet distrus. O singură casă mai avea un perete în picioare. Atât. În rest, totul era demolat.

FullSizeRender

– Multă jale… Ce-ați simțit când ați luat contact cu lumea de acolo?

– Sincer, nimic, răspunde Mihai pe un ton dezarmant.

– Nimic? insist eu

– Nimic. Nu-ți prea permiți să simți chestii când ai treabă de făcut, când nu știi ce-ți rezervă orele care vor veni, dacă pământul se va mai mișca sau nu, dacă ai unde să te adăpostești, dacă poți face lucrurile pentru care ai venit… Pentru că dacă ne-am fi pierdut timpul gândindu-ne la noi, ne-am fi prăbușit și n-am mai fi putut ajuta. Or, noi de aia ne-am dus acolo.

– Aham, încuviințează Anca. Plus că intri într-un soi de pilot automat, o stare de urgență pe care o trăiești cu simțurile deschise la maximum, pentru că altfel n-ai cum. Sau poate pentru că mintea are atât de mult de procesat din exterior, nu mai apuci să te mai uiți în interior.

– Ești pus pe supraviețuire?

– Exact. N-ai timp de tristeți sau frici. Ești în război. Și nu știi cu cine-l duci. Cu Dumnezeu? Cu natura dezlănțuită? Cu cine? Nu știi. Așa că mai bine îți vezi de treabă. De altfel asta a și fost planul nostru, mai ales când am văzut câte piedici am înfruntat, anume de a lua lucrurile pas cu pas. Ne concentrăm pe soluții, pe ce putem face, fără să promitem nimic din ce nu putem “livra” și atât, spune Mihai.

– Un singur moment am avut când am cedat, mărturisește Anca. Trebuia să urcăm pe munte și era un drum de vreo 4 ore. Aveam un rucsac de vreo 10-15 kilograme în spate și efectiv nu mai puteam! Și cum mă chinuiam eu acolo, blestemându-mi zilele, văd venind din sensul opus o femeie care căra un sac de orez de vreo… 50 de kile cu un sistem de benzi prins în jurul frunții, ancorat prin jurul gâtului… deci practic ducea ditamai greutatea cu capul. Știi cum mi-am revenit? Imediat!

– Plus că te afli într-o cultură în care văicăreala nu există! explică Mihai. Oamenii ăia nu plâng. Nu am văzut pe nimeni plângând. Toți aveau câte ceva de făcut. Nici măcar emoțiile negative nu sunt exprimate acolo. Spre exemplu, dacă cineva ridică tonul la un nepalez, nepalezul zâmbește încurcat. Ei nu știu ce-i aia violență verbală, furie exprimată și pur și simplu nu știu cum să se raporteze la ea. Zâmbetul ăla e de fapt jena în fața necunoscutului. Și âmbetul lor te dezamorsează și pe tine. Pentru că nu știi cum să reacționezi mai departe. Întâlnirea cu lumea aceea este diferită de orice ți-ai imaginat. În primul rând Asia cu totul e un șoc. Apoi, Nepalul e o țară cu un vibe deosebit. Nicăieri n-am simțit ce-am simțit acolo. Și trei – ești într-un șoc suplimentar, dat de urgneța situației. Nimic din ceea ce știi nu mai are sens. Lumea ta interioară trebuie să se obișnuiască rapid cu ceva ce n-a mai întâlnit.

– Copiii ne invitau la masă și deși hrana era puțină… Mi-era și jenă… Dar ei n-o făceau din politețe, ci din bunătate autentică. Sunt copii care nu s-au npscut cu dreptul necondiționat la hrană și nici măcar la aer! Umblau cu măști pe față cu personaje Disney…, povestește Anca iar mie brusc mi se face rușine de dorința de a merge pe jos până la Verona, ca să inpsir aerul de mai.

DSC_0091

– Erau acolo oameni care nu mai aveau nimic, însă erau dispuși să-și împartă bolul de orez cu tine, continuă Anca. Noi habar n-avem ce-i aia sărăcie. Pe bune, nu știm. Însă pe cât sunt de săraci la exterior, pe atât sunt de bogați în interior.

– Ați muncit zi lumină.

anunt– Asta ne-am dus să facem. Am lăsat și câteva “semințe” de proiect, în sensul că am luat legătura cu medici din Kathmandu, care s-au dus în satele acelea să consulte oameni, să ducă medicamente și să continue să facă un minim follow-up. Sunt oameni acolo care n-au văzut în viața lor un doctor. Treaba nu s-a terminat, încheie Mihai cu un oftat.

– Cum a fost despărțirea?

– Ireală! încep să râdă amândoi. În utlima seară, am ieșit la un restaurant în Kathmandu cu toată echipa și am dat peste un chelner care vorbea românește!

– Era… român? întreb eu rezervat, fiindu-mi greu să cred că da, însă luând în calcul și o asemenea grozăvie, pentru că deh, suntem peste tot, vorba șlagărului.

– Nu. Era nepalez. Dar lucrase chiar cu un an în urmă în România iar iubita lui era din Sinaia. Altfel, despărțirea de Nepal este doar temporară. Urmează să ne întoarcem în noiembrie, după ce trece sezonul musonic, pentru care, altmitneri e nevoie de și mai mult ajutor. cutremurul a trecut, unda de șoc s-a dus și ea, lumea a uitat că acolo totul a fost distrus, însă munca noastră și a lor nu s-a terminat. Să nu uităm că acum ei intră în sezonul musonic, în condițiile în care cutremurul i-a lăsat fără case! Așa încât noi colectăm donații în continuare.

– Cum a fost reîntoarcerea? Ați început să vă auziți lumile interioare din nou?

– Eu am dormit o zi întreagă. Spre disperarea lui Mihai, care m-a sunat de nu știu cât ori și când nu am răspuns ore în șir, s-a panicat. Acolo dormeam cam două ore pe noapte.

– Păi mi-a fost teamă să nu suferi de PTSD (post-traumatic stress disorder – tulburarea de stres posttraumatic)!

– Mi-a fost doar foarte somn, râde Anca.

– Prima dată când m-am gândit la mine a fost pe aeroport în Istanbul. M-am întrebat dacă mi-au fost udate florile cât am lipsit, povestește Mihai.

– Un gând foarte concret. Reîntoarcerea în propria civilizație s-a tradus în… plante de apartament?

– Într-un fel da. Aeroportul din Istanbul e un loc plin ochi de lume, oameni de toate felurile, toate națiile și cumva am simțit că mi-am spălat sufletul acolo în marea aia de oameni din aeroport. Diversitatea e chiar mișto. Dar ca civilizație, eu nu mai cred în civilizația mea, alta decât a altora. Suntem o singură planetă. Suntem la fel, suntem oameni normali. Nu contează că eu sunt român și cel de lângă mine e turc sau nepalez… Toți avem treabă de făcut. Iar acolo mai sunt foarte multe de făcut.

FullSizeRender_1(1)

Leave a Reply