Ce-am învățat din noua meserie

Deunăzi am marcat un prag important pentru mine: primii 500 de clienți ajutați să se lase de fumat. Pentru cei care au deschis televizoarele mai târziu, când nu mă ocup de copiii din dotare, sunt terapeut antifumat și conduc sesiuni de terapie de grup la clinica Allen Carr România. Nu scriu des despre acest aspect al vieții mele aici, pentru că am suficiente platforme la dispoziție ca să vorbesc despre fumat, iar ăsta e blogul meu personal.

Însă cum o mare parte din viața mea este strâns legată de activitatea mea profesională, cu voia dumneavoastră, această postare va fi despre latura aceea a vieții mele.

Fumatul este, în esență, o treabă relativ simplă. Devenim dependenți de nicotină, sevrajul nu doare, motiv pentru care ne amăgim că fumăm de plăcere, că obținem beneficii în urma fumatului (ex. socializarea), că de fapt e un ritual drăgălaș, un tabiet de bon-ton (odată) și în tot acest timp contorul merge: primii 10 ani, următorii 10 și tot așa. Ne trezim într-o bună zi captivi, neînțelegând ce ni se întâmplă, intrăm în panică și credem că voința ne va ajuta să scăpăm de groaznicul viciu. Căci, între timp, drăgălașul tabiet a devenit în conștiința publică un viciu, un obicei odios, purtător de boală și statistici sumbre și nu mai e de mult ceva cool. Ceea ce lumea nu știe este că realmente, e ușor să te lași de fumat, dacă perspectiva e corectă.

Problema apare atunci când în țigară se amestecă mult mai multe aspecte decât o banală adicție și niscaiva asocieri. Am avut oameni care au descoperit, după multiple ședințe de suport, că țigara le ține loc de mamă sau de tată. O fată care se tot reapuca în momente de plictiseală și-a dat seama la un moment dat că de fapt ceea ce trăia ea nu era plictiseală, ci o singurătate cruntă. Cineva altădată mi-a mărturisit, pe la a șasea ședință de suport, că motivul pentru care se reapucă de fumat este pentru că știe că poate reveni la mine, iar eu sunt varianta cea mai apropiată de psihoterapie pe care și-o poate oferi. Un demers psihoterapeutic ar fi îngrozit-o. Am avut oameni pasionați de științe ezoterice care-și explicau fumatul prin existența unor entități care le dominau sufletul. Altcineva a fost certat de un mare maestru într-ale terapiilor alternative, care i-a reproșat că se “joacă” cu Sinele superior sau cu propria karmă. Desigur, marele maestru era fumător.

Și câte și mai câte.

fairyCând intră pe ușă, oamenii vin încărcați cu multe emoții. Ele sunt firești. Iar eu mă transform, pe rând, din Zâna cea Bună, în Zgripțuroaica cea Rea, ca apoi să redevin om. Sau cel puțin, ăsta-i planul. Mi se spune deschis:

“Fă-mi ceva, orice, numai lasă-mă de fumat!”

“Spală-mi creierul!”

“Poți să faci în așa fel încât să mă las de fumat, dar să mai pot fuma din când în când?”

Plutim pe un tărâm magic, dar realitatea arată diferit. Și este atât de liniștitor când reușim să ieșim de pe tărâmul cel magic, plin de incertitudini și să pășim în realitatea clară și nedistorsionată! Oamenii se simt eliberați.

Sigur că prima condiție ca orice formă de terapie să funcționeze este ca omul să vrea să fie ajutat. Să vrea să scape. Problema e că în cazul fumatului, ne luptăm cu ambivalențe tare încâlcite: jumătate din mine vrea să se lase de fumat, cealaltă jumătate nu. Ca terapeut, trebuie să lucrez cu amândouă. Iar ca fostă fumătoare, le înțeleg pe amândouă. Dacă o sesiune de terapie antifumat ar fi un dans contemporan, ar ieși o coregrafie spectaculoasă.

Și da, uneori oamenii mă urăsc, uneori își cer banii înapoi (da, îi pot primi dacă parcurg toți pașii programului), uneori nu parcurg toți pașii, nu respectă instrucțiuni, dar rămân supărați pe mine, pe metodă, pe univers, pe oricine altcineva, responsabil firește de eșec, alteori se supără când aud că există instrucțiuni care trebuie respectate.

Pentru restul de 80-90% însă, transformarea este senzațională, de la începutul sesiunii și până la final. Am început să văd momentul în care vălul cade de pe ochi și are loc acea “trezire”. Uneori, momentul revelației se petrece după sesiune, într-o situație în care omul conștientizează pentru prima oară cât de bine e să fii nefumător! Și atunci primesc un telefon sau un mail: “Nu te-am crezut în sesiune, mi se părea că exagerezi, dar câtă dreptate aveai!”. Sigur că e flatant să auzi asta. Dar așa e. Pe bune.

Misiunea mea este suplimentar dificilă pentru că eu le arăt oamenilor un viitor pe care pot doar să-l intuiască în sesiune. E greu să crezi pe cineva pe cuvânt, mai ales dacă propria ta perspectivă este sumbră. Și de obicei este. Pentru ce ni s-a spus de ani de zile e că e dificil să te lași de fumat (ce interes ar avea o industrie foarte potentă financiar să le spună oamenilor adevărul? E mai convenabil să rămai captiv, de frica eliberării, ca să poți cotiza mai departe la bunăstarea industriei), că e nevoie de țâșpe tentative ca să-ți iasă (aiurea, mie mi-a ieșit din prima, iar ca mine sunt foarte mulți) și dacă, presupunând prin absurd, că te lași, o să-ți fie foarte greu să rămâi nefumător (deci, la ce bun să te mai chinui? Sesizați, sper, intenția reală din spate). De aceea, regula numărul 1 în formarea de terapeuți antifumat este ca ei să fi fost fumători și să se fi lăsat prin metoda Allen Carr. Altfel, nu poți deveni terapeut în acest sistem.

Am învățat așadar că, vorba unui personaj din Twin Peaks – “Bufnițele nu sunt ceea ce par a fi.”. Că mintea umană este doldora de spaime, refulări și rezistențe, scheme cognitive și biasuri ancestrale. Însă dacă oamenilor li se dă șansa de a fi fericiți, vor munci pentru asta. De cele mai multe ori. Am învățat că pentru a te lăsa de fumat, e nevoie de stimă de sine, pe care ulterior, această victorie o va alimenta. Și că românii au o reală problemă cu auto-valorizarea. Că, pe de o parte, ni se pare ceva cumplit de dificil să ne lăsăm de fumat, însă, atunci când o facem, ni se pare că a fost un mizilic și nu tolerăm prea bine cuvintele frumoase: “- Felicitări, ești foarte tare! – Meh…”. Am mai învățat că oamenii devin din ce în ce mai receptivi la autocunoaștere, la ideea de dezvoltare personală, la noțiunea de psihoterapie. Am oameni pe care i-am putut ajuta numai după ce au intrat în terapii, au rezolvat fundația pe care se lăfăia fumatul și apoi au revenit la mine, capabili să primească instrumentele metodei și să le și aplice. Cei mai mulți însă au putut aplica lucrurile învățate în sesiune, de la bun început.

Am învățat și voi continua să învăț. Nu știu cât timp voi mai face terapie antifumat, posibil la un moment dat în viitorul nu foarte îndepărtat, să pornesc un program de formare și să predau ștafeta. Mă bucur însă că am putut pune prima cărămidă în terapia antifumat la noi în țară, prin intermediul metodei Allen Carr.

Vă aștept să lucrăm împreună! Dacă vreți 😉

2 thoughts on “Ce-am învățat din noua meserie

    • Lasatul de fumat poate fi un eveniment, sa se intample o data si gata, sau poate fi un proces. In sesiunile pe care le sustin exploram impreuna toate aceste posibilitati si primiti instrumentele necesare pentru a face pasul in cele mai bune conditii, fara chin, fara sevraj, pur si simplu printr-o noua ajustare mentala si desigur, cateva instructiuni cheie. Pe site gasiti toate informatiile necesare – http://www.allencarr.ro.

Leave a Reply