Nu mai esti omul de care m-am indragostit

Periodic îmi ajung la urechi povești în care, după un număr de ani petrecuți împreună și unul sau mai mulți copii la activ, partenerii ajung să nu se mai recunoască reciproc, să înceapă tot felul de sabotaje reciproce, să se folosească de copii pentru tranzacționarea propriilor nevoi și câte și mai câte. În general, clișeul e cam așa: cei doi ajung la cuțite, iar (îmi pare rău s-o spun, dar de obicei) el pornește tot felul de represalii (de regulă financiare și/sau imobiliare) împotriva femeii, care (iarăși îmi pare rău s-o spun, dar de obicei) se folosește de copii și taie accesul soțului la propriii copii, îi întoarce pe aceștia împotriva tatălui devenit peste noapte ”un monstru”, ”un nenorocit”. Divorțul e iminent și după ce toată ura e consumată și toate flăcările s-au stins, cei doi rămân privind un punct fix și întrebându-se: what the fuck just happened?

superthumbEram prin școala generală când niște cunoscuți ai părinților mei au trecut printr-o poveste de genul ăsta. Mi-o amintesc și acum pe ea cum plângea și nu înțelegea de ce el i-a luat casa, i-a luat tot și a lăsat-o efectiv în stradă cu doi copii aproape de-o seamă cu mine. Aparent, după moartea tatălui ei, o mână forte în familie, el se schimbase dramatic și devenise de nerecunoscut. O mai și bătuse un pic, o mai și înșelase…. the usual. Copiii și-i iubea însă. Încă. Drept care, ea găsise de cuviință să-l pedepsească puțin și să-i refuze accesul la odrasle, târându-se de luni de zile prin tribunale și, cel mai grav lucru, știindu-i tot orașul!!

Ce se întâmplă?

Păi, mai multe. Un lucru care sigur se întâmplă, iar în țărișoara noastră se întâmplă de multe generații încoace, este că nu prea știm cu ce se mănâncă gestionarea emoțiilor. Suntem ca niște bebeluși care simt lucruri (că na, vrei nu vrei, ai fost lăsat pe Pământ și cu un arsenal de emoții mereu la purtător), dar nu știm ce-s alea. Și ne panicăm. Și avem reacții nepotrivite. Aberante. Nu suntem educați în spiritul atenției către emoții și către nevoi. Generații întregi au fost reduse la tăcere când îndrăzneau să-și manifeste o nevoie, o dorință, o emoție.

”Ai nervi? Lasă că-ți dau eu nervi!”

„Vrei atenție, mă? Noi n-avem ce pune pe masă și tu vrei atenție?!”

Etc.

N-am învățat cum stă treaba cu simțirea, dar am învățat grupa mare să reprimăm ceea ce nu este în acord cu lumea exterioară. Că dacă tac-tu te bate când plângi (chipurile ca să ai un motiv bun de plâns), vei învăța, ca orice animal predispus la adaptare, că e mai bine să te abții. Și încet încet, îți vei înghiți nu doar lacrimi, nu doar dureri, ci și emoțiile dătătoare de lacrimi. Ne prefacem că nu e nimic în neregulă și ne spunem povestea asta până când ajungem s-o credem cu toată ființa noastră. Ar fi al naibii de periculos să afli, spre exemplu, că felul în care ai fost crescut nu a fost tocmai ok. E mare pericol, pentru că în sfârșit s-ar putea să SIMȚI! Și între a simți un val de durere și a simți un gol, mai bine varianta b. Iar golurile din suflet, căci vai, ce goluri imense rămân, se vor umple cu lucruri, distracții, mâncare, alcool, sex, țigări, substanțe interzise etc. Lista-i lungă.

Carevasăzică, suntem oameni orientați spre exterior, nu spre interior. Fă, mamă o facultate de viitor, ia-ți un post sigur, fă bani cât mai mulți, căsătorește-te cu cineva de soi și musai musai fă copii. Zis și făcut.

Numai că timpul trece și, mai ales după venirea copiilor pe lume, lucrurile încep încet, încet să se schimbe. Ne uităm câș unii la alții, nu suntem de acord cu ce face partenerul, ne apucă dracii din cele mai mărunte motive, aerul devine tot mai toxic. Copiii simt și ne pun și mai mult la încercare, cuplul e testat din toate părțile, eventual se mai amestecă și niște neamuri în blenderul familiei și iese o mermeleală de toată frumusețea. Hell breaks loose.

Familia în care creștem este repetiția pentru familia pe care o vom avea la maturitate. Cărăm cu noi bagaj vechi de zeci de ani, bagaj în care nu prea vrem să umblăm, de teama șerpilor care colcăie pe acolo. Nu l-am deschis niciodată, ca să vedem exact ce-i înauntru, dar frica e mare. Și pentru că frica e imensă, evadăm. La muncă, în distracții, în altele.

”Ete fleoșc, dacă ar fi după tine, toată lumea ar trebui să intre în terapie!”.

Nu neapărat. Dacă ești un om funcțional, dacă la finalul zilelor, când tragi linie și aduni îți dă cu plus, dacă te simți bine cu tine și cu partenerul tău și cu copiii pe care-i aveți împreună, why bother?

Dar!

jungDacă ceea ce faci îți afectează în mod neplăcut viața ta, pe-a celor din jur, a copiilor tăi și relația cu partenerul tău, dacă atunci când tragi linie și aduni îți cam dă cu minus de ceva vreme, dacă simți că Universul te pedepsește constant și nu-ți dă nicio șansă, dacă (mai grav) începi să somatizezi și să manifești boli în plan fizic (sau psihic, și mai grav!), atunci fă-ți un pustiu de bine și caută să te vindeci. Sunt atâtea forme de vindecare! Nu-i musai ca toată lumea să se întindă pe un divan și să-și povestească viața de 2-3 ori pe săptămână. Aceasta este calea mea, dar mai sunt și altele: terapii de scurtă durată, grupuri de terapie/ dezvoltare personală, cursuri de comunicare, consultatii fel de fel, life coaching, preoți, terapeuți alternativi: Reiki, Theta Healing etc.

Ce se poate întâmpla, pe bune?

Să afli că:

a) părinții te-au crescut anapoda;

b) ți-a lipsit atașamentul față de mama și tânjești după iubirea ei;

c) ai un issue de abandon (derivat dintr-o plecare/absență a unui părinte, probabil);

d) ți-e frică de moarte (ia un bilet și stai la rând, că-i mare coada aici);

e) te-ai căsătorit din alte motive decât alea bune (presiunea socială sau a familiei, teama de singurătate, proiecții inconștiente – mama/tata);

f) sexualitatea ta este influențată inclusiv de factori de prin copilărie.

g) îți iubești, dar îți și urăști copiii. Sentimentul nasol fiind reprimat, habar n-aveai.

h) nu ți-ai consumat un doliu important.

Ș.a.m.d.

Mbon. Am trecut extrem, dar extrem de simplist prin niște major issues cu care oamenii se confruntă prin terapiile lor, dar care, odată scoase la lumină, înțelese și gestionate corespunzător, sunt de fapt catalizatorii care facilitează alchimia umană – vei ieși schimbat din proces, mult mai aproape de ceea ce ești, dincolo de straturile moștenite, impuse de societate, dincolo de sentimentele de rușine și vinovăție care te mâncau de viu și habar n-aveai de unde vin și de ce.

De-asta oamenii se schimbă în relațiile lor și nu-ți mai recunoști partenerul de care te-ai îndrăgostit. Copiii sunt mari generatori de emoție și au darul de a ne transpune în situațiile noastre de viață, când noi înșine eram copii. Se re-joacă meciul. N-ai vrea ca meciul copilului tău să fie altfel decât al tău? Într-un cuplu sunt 2. Cu 2 povești, 2 copilării, 2 seturi de frici, totul la dublu, aruncat inconștient, ca printr-o pâlnie, înspre copilul din dotare. Oamenii nu se transformă peste noapte. Poveștile cu soți transformați în monștri sunt mereu incomplete. La fel cum poveștile despre soții transformate în socroșenii hidoase sunt, de asemeni, incomplete. Există istorii de viață în spate, există adevăruri incomode. Dar, cu un minim de bunăvoință și dorință de progres în doi, lucrurile sunt reparabile. Uneori, ca să vezi Raiul, trebuie întâi să cobori în întuneric. Iar ceea ce credeai a fi Iad, se dovedește a fi propria mină de aur, plină de bogății nebănuite.

Avem liber arbitru și noi alegem pe ce drum mergem în viață. Dar când viețile noastre îi afectează și pe alții, când sunt copii la mijloc, alta-i miza. Choose wisely.

P.S. Daca doriti recomandari de psihoterapeuti buni, scrieti-mi – diana . vasiliu at gmail . com.

Eu va pot ajuta cu Theta Healing.

6 thoughts on “Nu mai esti omul de care m-am indragostit

  1. Foarte bine spus totul !
    Cata dreptate mai ales la partea cu “suntem oameni orientați spre exterior, nu spre interior”. Sper din tot sufletul insa sa nu “Familia în care creștem este repetiția pentru familia pe care o vom avea la maturitate.”

    • Ma tem ca asa e. Din fericire insa, devenind constienti de aceasta realitate, putem alege sa o schimbam, astfel incat familia pe care o avem la maturitate, sa nu fie copia fidela a celei pe care am avut-o in copilarie. Iar asta chiar se poate!

  2. Bine, mai mereu nu suntem, nici macar pentru perechea noastra, cel de care s-a indragostit. Pentru ca evoluam sistematic. Daca pasii celor doi sunt , cat de cat, egali, iubirea continua si se transforma in ceva chiar mai profund.
    Pe de alta parte este o abordare eminamente feminina; ati observat ca in ultima vreme si femeile toaca sistematic perechile tot financiar? Ati remarcat ca in afara mai ales femeile gasesc de munca iar barbatii nu prea? Si folosesc asta ca pe o arma?
    Vizavi de copii, fiecare are propria lupta. Cei cu adevarat inteligenti si care se comporta ca parinti normali si-i castiga prin comportamentul de-a lungul perioadei pasnice a casatoriei; cand vorbesc de castigat ma refer ca pot castiga si mama si tata pe copii si nu obligatoriu unul in detrimentul celuilalt.. Copiii, pe de alta parte, nu au, de cele mai multe ori, decat sa strice si mai mult relatia alterata dintre parinti atata timp cat se manifesta predilect pentru unul dintre ei.

  3. Draga Diana,

    (un intro desavârsit!) dupa 2 pahare de palinca si 5 beri baute cu soacra mea, devin sensibil gândurilor tale, link-uite de o persoana draga si sensibila de pe faceböök al carei povesti o cunosc si nu vreau s-o relatez.

    Ce scrii tu e foarte realist si profesional!
    Atingi punctul G la probabil 90% din cuplurile contemporane care citesc cu interes relatarea ta. Se poate discuta la nesfârsit tema, la fel ca si biblia sau polititica, neavând o rezolvare finala concreta, aducând astfel clientela la nesfârsit.

    E doar un blog, (nu tocmai concludent, dat fiind ca personal nu descrii starea ta actuala de spirit al familiei personale) unde se expun (foarte elocvent) problemele generale de cuplu cu aluzie la contact personal pentru discutii de rezolvare. Este o munca intensa presupun, chiar daca contra cost (presupun) unde vei gasi cai personalizate pentru fiecare cuplu în parte.
    Astea nu vor rezolva nicio problema de cuplu. O vor diminua, poate…

    Nu sunt psiholog, shrink sau altceva, ci doar um om simplu (nu sarac!).
    Egoismul, mândria, gelozia bolnava, prezumtia ca merit mai mult, atractiile sexuale, posibilitati materiale ptr. sex pe bani (asta poate fi si antidot+), alcool, droguri, nervi, bârfe, maritata fata mare, gospodina zero, nepotrivire sexuala, nemultumire de calitatea copiilor + multe altele aduc probleme!

    Societatea de azi are radacini în parinti, bunici strabunici de care nu se tine cont, pentru ca au trait în alte vremuri! Scrii bine pe undeva: “Familia în care creștem este repetiția pentru familia pe care o vom avea la maturitate.” dar gasesc ca nu este elocvent! Exemplul sunt eu! (… poate exceptie?)

    Fiecare se naste cu o anumita personalitate pe care parintii (buni) încearca sa o contureze, dar nu pot schimba miezul! Mai mult anturajul în care ajung adolescentii / maturii de mai târziu va da finisajul final.

    Nu exista o scoala unde sa înveti sa-ti alegi partenerul ideal, cum (din pacate) nu exista scoala unde sa înveti cum sa fii un parinte bun.

    La început ar trebui sa fie dragoste, apoi un spirit puternic de responsabiltate ( de durata), apoi un plan familial, apoi respect si prietenie reciproca, un spirit comun si reciproc pentru cresterea urmasilor si ideal ar fi mentinerea perpetua al amintirilor de pe vremea când a fost dragoste!

    Din fericire, azi avem posibilitatea sa ne casatorim din dragoste! E un sentiment unic pe care poate-l vrem continuu sau, cel târziu la midlife crisis, sa-l simtim din nou. No way! Sunt ateu, dar partea din biblie unde scrie: “respectati aproapele” este sfânta!

    Am 47 de ani dar îmi aduc înca bine aminte de fluturasii din stomac când am fost îndragostit de sotia mea, si-i simt aproape la fel când o strâng în brate si dupa 20 de ani! Avem o fetita dulce care seamana leit cu ea (ca norocul nu cu mine!) si ne considera, la 15 ani, the best parents ever, chiar daca glumele mele au devenit ” super dry” sau are doar iPhone4s si nu 6, chiar daca stie ca ne-am permite.

    Cum vad societatea de azi, ma simt norocos! Poate si de aia ca traiesc într-o tara unde nu avem parte de bârfe (nu România)?

    Orice construiesti trebuie sa aiba o baza solida! Deobicei femeile îsi aleg (orice ar zice barbatii) partenerii si deobicei, ceva asemanator tatalui. Poate au ele o baza precara de la care pornesc?

    Deci e nevoie mare de cineva care sa ne dezvaluie miezul problemei de cuplu, mai greu cu mentalitatea actuala si rezolvarea ei!

    De nu ne-am gândi doar prin prisma banului, cred ca ar fi altfel!
    Mai bine!

    • Multumesc pentru gandurile tale.

      Povestea ta este una fericita. Repetitiile exista. Uneori evidente, alteori subtile. In general, oamenii fie repeta scenarii, fie se duc in anti-scenarii. Adica, povesti complet diferite fata de ce-au trait acasa. Rareori se gaseste un echilibru. Fii recunsocator norocului, hazardului, tie, sau in orice altceva crezi! Si cred ca ajuta si contextul cultural in care va aflati. Non-romanesc.

Leave a Reply