Colind de Crăciun

La începutul anilor ’90, când granițele s-au deschis și în sfârșit ni s-a permis să privim “dincolo”, ce ne-a mai frapat, pe lângă mașinile străine, sucul cu bule și serialele colorate? Bătrânii lor. Care parcă nici bătrâni nu erau, ci niște oameni tineri ceva mai ridați și mai cărunți. De la imaginea bătrâneții cu baticul în cap și grebla pe spinarea încovoiată, la croaziere în jurul lumii și compleuri pastel, românul a făcut un salt colosal în percepția vârstei a treia. Atunci, la început de democrație, părinți la 40 de ani și copii de 10 ani, cu toții ne-am jurat în gând ca la bătrânețe să ajungem să fim mai aproape de Ei, nu de Noi.

Fusese umezeală cu o zi înainte și ger noaptea, iar străzile erau acoperite cu o pojghiță fină de gheață. Undeva în Militari, pe strada Floare Roșie, orbecăiam la 10 dimineața, în căutarea numărului 7A – Centrul de Zi ”Floare Roșie”. Alții sosiseră deja la prima oră a dimineții. Erau cei pricepuți într-ale bucătăriei, în frunte cu Viorel Copolovici, care gândise un prânz cu totul și cu totul special pentru ziua aceea. Eu… Am decis că e mai bine pentru toată lumea dacă fac altceva.

Am pornit la drum cu inima strânsă. Bătrânii și copiii sunt subiecte sensibile. Cu atât mai mult cu cât mergeam într-un Centru de Zi. Știți ce înseamnă asta, da?

o-CAREGIVER-HOLDING-HANDS-facebook– Trebuie să veniți într-o zi la Clubul Seniorilor. Acolo o să vedeți niște bătrâni care pur și simplu au înflorit! Aici, oricât ne străduim să-i scoatem dintr-ale lor, să le face activități variate, să-i animăm cumva, pe mulți deja i-am pierdut. Stau și așteaptă să moară. Nici nu mai ies din camere, îmi povestește o doamnă care lucrează acolo.

– Și ce-i diferit la Clubul Seniorilor?

– Acolo, bătrânii sunt integrați în familie. Pentru ei, Clubul e locul în care merg să socializeze, să învețe lucruri noi – Internet, engleză, engleză la 80 de ani!, dar la finalul zilei revin acasă, în familii. E ca la copii. Copiii instituționalizați sunt… altfel decât cei care cresc în familii. Ei trebuie scoși din instituțiile mari și integrați în familii, sau macar așezați în centre mai micuțe, cum sunt casele familiale… Altfel se dezvoltă. La fel ar trebui să fie și la bătrâni. Dar mulți sunt efectiv abandonați de familii. Și dacă la copii există asistenți maternali, la bătrâni…

Pe hol, o doamnă foarte în vârstă se chinuie să bage o bancnotă de 1 leu în automatul de cafea. Mă ofer s-o ajut. Știe deja ce vrea. Apasă energic pe 8. Capuccino. Asta iubea și bunica mea. O fi ceva cu băutura asta domoală…

Sunt condusă într-un cabinet psihologic. Aici, bătrânii au parte inclusiv de ore de terapie. Și mulți au reușit să depășească traume imense datorită consilierii periodice. Centrul acesta de stat arată bine, e curat, e modern, pe holuri văd personal zâmbitor și amabil. E cum ar trebui să fie. Iar azi mai e și cu piese de teatru, cu mâncare diferită, cu daruri, cu oameni noi.

Și totuși, poveștile apasă prea greu.

Domnul Dinescu vorbește dificil. Dar se străduiește. Merge încet, dar e încă sigur pe el. E tânăr. Are abia 60 de ani. Mă ofer să-l ajut să se așeze, dar înțeleg din privirea lui că ajutorul meu nu e binevenit.

– Încă pot. Cât încă pot, nu las o femeie să mă ajute!

E mândru. Fost ofițer maritim, își aduce aminte amuzat cum în ’84 a fugit de pe navă și a cerut azil politic în Las Palmas. L-a ascuns poliția spaniolă, iar un an mai târziu fugea în America.

“Știu New Yorkul mai bine ca Bucureștiul”

A trăit la New York timp de 20 de ani. A lucrat ca taximetrist și a putut, la un moment dat, chiar să-și aducă mama acolo.

– Cum e New York-ul?

– Imens! Și foarte poluat. Mai ales vara. Vezi pâcla de smog în zare.

– Și oamenii?

– Tracasați, mereu pe fugă. Nu poți avea prieteni acolo, prietenia e foarte subțire. Poate doar cunoștințe. Nu mi-am făcut prieteni.

– Români erau?

– Ehehee… românii! Românii, în loc să mănânce o pâine, se mănâncă între ei. Eu mi-am văzut de treabă, dar nu m-a interesat nimeni. Nu m-am căsătorit, nu am iubit pe nimeni, nu am avut prieteni.

– N-a fost greu? Nu v-ați simțit singur?

– Noroc cu mama. Am adus-o după ’90 la mine acolo, am stat amândoi în Queens. Dar ei nu i-a plăcut niciodată. Mereu visa la România, deși Guvernul american i-a dat pensie. A luat-o până când a murit.

– Și dumneavoastră v-a fost dor de țară?

– Eu nu. Eu am fost mereu mai adaptabil. În clasa a XI-a făceam naveta București-Constanța. Mă duceam la meditații, că voiam neapărat să mă fac marinar. Mama m-ar fi vrut electronist, că mă pricepeam și cu reparațiile, dar eu am știut dintotdeauna că voi fi marinar. Bunicul fusese. Așa că am intrat la școală. Am fost coleg și cu Băsescu, spune râzând încet în barbă.

– Și cum era?

– Trebuia să rămână la cârmă. Nu trebuia să se facă președinte. Marinarii sunt tiranici, nu-s buni de politicieni. În politică trebuie să fii mai abil, să poți face compromisuri, iar marinarul trebuie să aibă el mereu ultimul cuvânt. Suntem firi dure.

– Un vis de-o viață – marinăria -, a durat puțin. Cum v-ați împăcat cu viața pe uscat?

– Faci ce poți. Eu nu mai suportam regimul. Era prea mult. Pe vremea aia omul nu-și urma neapărat visul. Decât dacă se putea. Dacă nu, făceai ce puteai.

O liniuță discretă și un gol imens

Și totuși, visul fusese suficient de important pentru a-și depăși o barieră personală: întâlnirea cu tatăl lui.

Părinții se despărțiseră pe când el avea un an. Nu-și văzuse tatăl niciodată și, după cum povestește, nici nu dorea să-l cunoască. Până când tatăl lui a devenit o piedică în calea visului său: Securitatea i-a pus în vedere că era inacceptabil să treacă o liniuță la capitolul TATA. Trebuia să-l găsească și să raporteze adresa lui, altfel nu mai putea pleca din țară. Așa că a pornit în căutarea lui.

– Mama știa unde lucra. M-am dus la sediul întreprinderii și am spus cine sunt. Eram în uniformă. Secretarul de partid de acolo a rămas mască! Știa că tata avea doi copii, dar nu știa de mine. L-am văzut și l-am scuipat în față. Așa, îmbrăcat frumos cum eram. L-am scuipat! A crezut că n-o să ajung nimic, fiind copil din familie de divorțați. Și uite cum eram eu fercheș, în uniformă, i-am dovedit că am ajuns cineva. Am plecat și nu l-am mai văzut de atunci.

În 2005, la aproape 20 de ani de locuit în America, mama se îmbolnăvește. Cancer de stomac. Și nu mai dorește nimic decât să poată muri în țara ei. Refuză internarea într-un spital american și se întoarce, împreună cu fiul ei, dornic s-o îngrijească, acasă.

Dar în toiul unei nopți, fiul se trezește brusc din somn, incapabil să vorbească și să-și miște jumătate de corp. Atac vascular cerebral ischemic. Urmează un an în care mama muribundă își îngrijește copilul secerat de boală, ca la finalul anului, femeia să moară, lăsând în urmă un fiu de 50 de ani, incapabil să se descurce singur, fără venit, imposibil de angajat și fără pensie.

Îngerii păzitori

Un prieten s-a ocupat de toate. Găsirea unui centru care să-l primească, întocmirea actelor, tot.

– Vă mai vedeți cu prietenul dumneavoastră?

– Mai vine. El are familia lui.

– Și cu colegii de cămin cum vă înțelegeți?

– Cu unii mai bine, cu alții nu. Dar mă adaptez.

Și totuși, adaptarea n-a fost deloc ușoară. De la New York la azil a fost o cale mai scurtă decât ar putea suporta mulți. A fost nevoie de ani de terapie ca să fie scos din probleme severe de furie și să revină pe linia de plutire, suficient de mult cât să poată fi ținut în continuare, în centru, pe banii statului. Personalul de specialitate al căminului a avut răbdarea de a lucra cu el, recuperându-l și salvându-l, în fiecare zi câte puțin.

dinescu– Aveți vreo dorință pentru anul care vine?

Mă privește pe sub sprâncene și simt că întrebarea mea de oracol îl irită. Alege însă o cale blândă să-mi răspundă:

– Să mă fac bine.

– Se poate?

– Știți cum se spune: omul propune, Dumnezeu dispune. Dar da, e posibil să mă fac bine.

Leave a Reply