Micul SRL si corporatia cea rea

Acum odată ca niciodată, am lucrat și eu într-o multinațională companie în cadru organizat. Nu-mi prea vine să includ agențiile de publicitate în care am viețuit câțiva anișori în conceptul de ”corporație”, dar adevărul e că cel puțin una era parte a unei companii…multinaționale. Și când zici ”multinațională” sau ”corporație”, ce vezi? Cum arată corporatisul de serviciu? Vă spun cu certitudine că la nivel de percepție nu arată ca un lucrător în publicitate, departamentul de Creație. În plus, cu ce e diferit un job într-o companie multinațională gen… Oracle, decât un job cu aceleași rigori, norme și hai, poate o cultură organizațională diferită, precuuuum… un post de televiziune sau o agenție de publicitate cu capital românesc, sa zicem? Așa încât, de dragul convenției, voi folosi de acum termenul ”corporatist”, în care voi include toți cei care lucrează în firme/companii măricele, fie ele multinaționale sau nu.

Buuuun. Acestea fiind zise, revin la mine, cea de acum vreo…5-6 ani, când deja începusem să mă cam plictisesc la traiul în companie. Visam… ceva. Altceva. Orice altceva. Ca o prințesă plictisită, pe care n-o mai poți surprinde cu nimic. Și din iatacul meu cu vedere la ocean, cu homarul pe masă și condurii de cristal în chip de papuci de casă, visam departe, la teritorii noi, la munci noi, la viața pe cont propriu! Mă săturasem să fac ce mi se spune, mă săturasem de evaluări, feedback-uri și venit la program fix. Mă săturasem să fiu sunată după orele de program și să mi se ceară să vin la muncă în weekend! Citeam și eu despre nefericitele cazuri de moarte prin extenuare, mă uitam și eu la colegii care aveau familii și mă felicitam în gând pentru decizia de a nu avea copii (pentru că vai ce greu e să rupi ușa la 6 ca să-ți iei copilul de la grădi, când șeful se uită lung la tine) și deopotrivă citeam despre aventurile celor care rupseseră lanțurile și făceau chestii pe cont propriu! M-am înfuriat public aici și aici și aici deja spuneam Buh BYE!

Acum 4 ani și-un strop mi-am dat un restart complet la viața profesională. Unii l-ar numi downshifting. Poate c-a fost. Nu mi-am dorit în mod necesar să trăiesc mai simplu (hell no), ci să fac o muncă de care să nu-mi fie târșă când mă gândesc eu la mine. Și așa cum s-ar spune, ce-ți dorești, aia primești! Mi-am găsit un nou parcurs profesional, care a îmbrăcat haina antreprenoriatului. Ofer un serviciu unic în România, businessul meu a crescut în toți acești ani datorită recomandărilor (abia de vreo jumătate de an am început să investesc în promovare; și aia doar online), mă simt împlinită cu munca mea, dar dragă redacție, hai să-ți ofer și-o altă perspectivă asupra vieții. Pentru că da, acest articol m-a inspirat să scriu aceste rânduri din partea cealaltă a baricadei.

Munca pe cont propriu e dezorganizată. Nu cred c-a fost doar cazul meu, pentru că aud această poveste de la mai toți cei care s-au apucat de diverse lucruri în sistem ei cu ei înșiși. Îți ia ceva timp să te dezmeticești și să înțelegi că rigoarea aia de ”birou” îți lipsește și avea noima ei.

Bașca, ești cumplit de singur! Îți țiuie urechile, n-ai cu cine schimba o vorbă. Omul are nevoie de grup, fiind, cum se știe, o ființă socială. Sigur că puțină liniște la început, după atâta nebunie, e binevenită. Dar te saturi de liniște. Vrei să vorbești cu un coleg, să te sfătuiești, să schimbi impresii. N-ai cu cine. Ghinion. Dă drumul la TV.

E complicat să lucrezi de-acasă. Pentru că acasă îți aduci aminte tot felul de alte lucruri, care nu au nicio legătură cu munca ta. Îți amintești, spre exemplu, că de mult voiai să reorganizezi dulapurile. Iar chestia asta îți ia o săptămână. Te trezești cu dorința de a încerca brusc toate rețetele lui Jaime Oliver. Și-ți faci veacul prin piețe și piețișoare care mai de care mai obscure, în căutarea ingredientelor din rețetele lui Jaime, despre care descoperi cu stupoare, că NU DUREAZĂ 15 MINUTE!!!! Cel puțin, nu la tine în bucătărie :) Îți mai amintești că de mult voiai să amenajezi balconul, să sortezi hainele vechi de cele noi, să-ți schimbi aplicele de pe hol și să-ți iei o cuvertură nouă de la Ikea, pentru canapea. Just for fun. Și, dacă tot te-ai apucat, hai să reorganizăm casa întregă, pentru că ai nevoie de un birou! Deja ți-e dor, nu?… Nu-i nimic, te descurci.

Dar uite-așa, pe nesimțite, trec vreo două luni și tu n-ai făcut nimic pentru munca ta. Apoi, când te dezmeticești, îți dai seama că nu, nu se poate să muncești așa, ai nevoie de un birou, îți lipsește cadrul acela organizat. Doar că, ghici ce, chiria costă. Ai nevoie de clienți! Rapid. Bașca, ai nevoie de bani. Pentru că viața, întreținerea și (eventual) ratele nu stau după tine. Punct.

Munca pe cont propriu mai e grea pentru că dacă îți dorești să-ți păstrezi cât de cât nivelul de trai, va trebui să tragi tare, ba chiar foarte tare. Și dacă mai ai și bafta de a fi deschizător de drum în domeniul tău, mult succes! Răbdare și… Ăăăă…

Deci, va trebui să faci sacrificii. Care s-ar putea să nu-ți cadă bine.

Și poate că nimic nu te destabilizează mai tare decât incapacitatea de a face previziuni asupra zilei de mâine. Pentru că cine-și imaginează că lasă un job cu un venit stabil, se aventurează în lumea antreprenoriatului și de a doua zi o lume întreagă va face coadă la ușă pentru că ”ta-daaaaaaa! am sosit EU, cel pe care-l așteptați”, se înșeală amarnic. În cele mai multe cazuri, e nevoie de multă muncă și poate chiar de ani până când să fie coadă la ușa ta.

Și hai să-ți mai spun un secret: de multe ori, frustrări care NU au legătură cu munca propriu-zisă vor DEPĂȘI satisfacțiile muncii nou alese. Ca de exemplu, atunci când trebuie să-ți plătești dările stând la cozi, pentru că altfel nu ai asigurare medicală. Ehehe, ce bine era când erai angajat și altcineva îți făcea your dirty work. Sau când îți dai seama că aproape jumătate din ce-ai muncit se duce pe taxe la stat și pe utilități la noul birou (chirie, telefon, internet, lumină, consumabile). Și nu uita că ești la început și well… în principiu, zi mersi dacă nu aduci bani de-acasă! Mai și trăim într-o țară în care sistemul privat e cocoșat de taxe.

Dar heeeei, nu fi trist! Acum ai TIMP! Ai timp să te joci cu copiii (dacă-i ai), ai timp să mergi la spa, la teatru, la film, să bei cafele în oraș la 12.00, doar că… nu ai bani! :) :) :)

pee

Și invariabil te uiți la… corporatiști. Obișnuiam să iau în derâdere numele și să le zic ”corporatriști”. Eram deșteaptă. Aveam salariu bun. Pf! Te uiți așadar la ei și vezi: programul de lucru lung, dar previzibil. Vacanțe. Contracte de muncă. Asigurări de sănătate. Abonamente la clinici private. Posibilități.

A, că unii s-au aruncat la rate exorbitante și acum sunt într-o situație de sclavagism modern? Îndrăznesc să cred că sunt, totuși soluții și în aceste situații. Am cazuri concrete în minte.

De 2 ani am copii și mi-am dat seama de un aspect important: dacă, înainte, îmi permiteam luxul de a nu mă gândi la ziua de mâine, astăzi nu mi-l mai permit. Sunt o mamă din aia nașpa, pentru care educația e importantă. Și știți ce costă cel mai mult? Educația de bună calitate! Că tot se vorbește în mediile ”relaxate” despre sisteme educaționale alternative, știți cât costă o lună de Montessori sau Waldorf? Între 1100 lei programul scurt, grădiniță, fără masă de prânz și  2000+ lei luna de școală.

Știți cât costă o lună la înot? Dar la baschet? Dar lecții de pian? Dar engleză? Dar germană?

Sigur că nu i le bagi pe toate pe gât copilului, dar fiecare părinte rezonează la ceva. Un ceva care costă. Pentru care trebuie să ai bani. Așa încât, permiteți-mi să mă mai gândesc dacă-mi bat joc de viața în companie sau dacă… ciocu’ mic și joc de glezne.

Uitându-mă în urmă, la anii mei de muncă în companie, nu știu sincer dacă furiile mele erau chiar ale mele sau poate mi s-a întâmplat să împrumut mult din furiile celor cu care mă însoțeam și care sufereau de mania persecuției. After all, din toate joburile din care am plecat, șefii au avut grijă să-mi sublinieze că nu aveau o problemă cu MINE.

Nu vreau să-l mânii pe Dumnezeu, cum s-ar spune. Sunt perfect conștientă și mulțumită de avantajele vieții pe cont propriu. Dar nici nu am de gând să pun la zid o întreagă categorie de oameni care nu au greșit cu nimic, nu sunt vinovați decât de a-și fi dorit stabilitate, predictibilitate și siguranța zilei de mâine. Or asta nu-i face roboți.

Îi face OAMENI.

image

5 thoughts on “Micul SRL si corporatia cea rea

  1. Eu am lucrat un an intr-un srl mic si prapadit din care am plecat punand lacatul pe usa si cu salariul neplatit de trei luni. M-am dus intr-o firma romaneasca foarte mare, am fost sclav pe plantatie timp de doi ani. Dar sclav, efectiv. In cele din urma, dupa un scurt popas la o alta firma, am ajuns intr-o multinationala din care n-am mai plecat. Eu, care schimbasem 4 in 4 (4 joburi in 4 ani), am gasit in sfarsit locul visurilor mele. Am conditii de munca decente, asigurare medicala cu o groaza de chestii incluse pt mine si copil (inclusiv ambulanta acasa la orice ora din zi si din noapte – ca parinte cred ca stiti ce inseamna asta), asigurare de viata consistenta (Doamne fereste de ceva, dar macar nu-mi ramane copilul pe drumuri), nu muncesc excesiv decat in anumite perioade, am un sef care are o viziune sanatoasa asupra muncii si chiar daca sunt o multime de lucruri pe care le-as imbunatati daca as putea, n-as pleca de acolo. Imi place jobul, am colegi decenti, un management serios. Recunosc ca eu am fost norocoasa, dar in contextul economiei de azi, tot la corporatie e mai bine daca iti cauti si iti gasesti un job care sa ti se potriveasca. Stiu ca sunt locuri si locuri, corporatii si corporatii, stiu ca circula doar lucruri negative despre acesti angajatori, dar ar trebui sa recunoastem ca au oferit mii de locuri de munca, cel putin pentru generatia mea cand terminai o facultate si nu stiai incotro sa apuci. Multi au inceput in call-centers si acum sunt manageri sau au decis ca le e mai bne pe cont propriu. Dar fara un loc de unde sa pornesti, nu prea ai cum sa fii un antreprenor de succes.

  2. Partea cu corporatistul care lucreaza pana la 6, mai raspunde la telefoane si dupa si-n weekenduri samd aduce mult cu ce fac eu, atat ca eu n-am asigurare medicala, nici venituri exorbitante, nici macar luxul de a-mi permrite sa-mi iau 21 de zile de concediu de odihna fara sa comenteze seful la adresa mea. :( Suna naspa, stiu, si ma deprim si eu adesea gandindu-ma ca n-am 30 de ani, am un copil pe care mi-l creste fie mama fie gradinita la care las jumatate din venitul meu lunar, dar, cand privesc in jur si realizez ca-s la 3/4 de harta de capitala zic merci. Alternativele aici sunt foarte putine. It’s either this, or Carrefour pt 12-15 milioane pe luna.Suna crunt, insa e cruda realitate a provinciei. Aici nu-ti permiti sa schimbi jobul pt ca te-a napadit depresia. Te rogi de-un weekend liber si de-o prima de Craciun cat sa-ti platesti cateva sedinte de terapie, si depasesti momentul. Am cca. un an de zile de cand am ajuns la capatul rabdarii si-al puterii de intelegere in ceea ce-l priveste pe angajatorul meu, angajator lipsit de orice competenta manageriala, bun simt sau macar de sobrietate in orele petrecute la birou. E grozav sa ai 2 facultati absolvite, un master si sa stai sa-i suporti unui cretin aburii de alcool vreme de 8-9 ore pe zi, basca si-o nevasta isterica care in loc sa si-l stranga acasa sta si refuleaza la birou frustrarile acumulate de-a lungul vietii alaturi de-un betiv increzut. Yep! it’s sooooooooooooo cool.
    Nu zic, jobul are si partile lui bune si-a existat o vreme in care munceam cu drag, pt ca-mi place ceea ce fac. Dar cand ajungi sa-ti petreci mai mult timp la birou decat printre jucariile copilului tau si-n schimb ai de-a face cu cretini ca cel descris mai sus, depresia te paste.Visez si eu ca voi pleca, ca-mi voi face o afacere personala, ca-mi voi putea petrece diminetile cu copilul, ca voi avea vreme sa ma dedic ei, insa undeva deep down stiu ca la atat se rezuma tot, la vise. :( Cand vezi ca altii depind de tine financiar(mama, copilul samd) e greu pana sa si visezi. Poate doar daca ne-am muta, dar atunci am lua-o total de la 0, si anii petrceti muncind aici ar fi in van…

Leave a Reply