După Alfie

De când există, natura umană se zbate între două stări: conservare și evoluție. Fără frica de necunoscut, fără instinctul de conservare, am fi fost de mult rași de pe fața pământului. Însă deopotrivă, fără un bob de curaj, am fi rămas probabil pentru totdeauna în caverne, la adăpost, fără nicio șansă de evoluție. Acest mix de curaj și frică este cel care fie ne stagnează, fie ne dictează progresul, în funcție de proporțiile în care viețuiesc în noi.

Și nicăieri nu se vede melanjul acesta mai bine decât în felul în care sunt crescuți copiii.

“Ce atâtea teorii? Ai noștri cum ne-au crescut fără cărți de parenting? Uite ce bine am ajuns!”

Sau:

“Ce atâta psihologie, dom’le? Mie mi-a murit tata la 6 ani, mama la 20, am fost 5 surori și n-am mai pățit nimic!”, îmi povestește o rudă în etate, omițând din viața cea neafectată un cancer făcut la 40 de ani, care a mutilat-o pentru totdeauna și o amărăciune constantă, care i se simte în voce ori de câte ori vorbește despre singura jucărie pe care a avut-o toată viața, o păpușă de cârpă, contrastând dramatic cu cele 2 cutii mari de la IKEA, pline cu piese LEGO pe care le are Vlad și pe care nu mai dă doi bani de când a primit… tableta!

De când merg în terapie, nu mai cred în oameni cu istorii perfecte. Or fi, nu zic nu, dar slabe șanse. Mai curând cred în oameni cu mecanisme de apărare foarte solide. Asta da. Sunt la tot pasul. Dar doar pentru simplul fapt că negi ceea ce este evident, asta nu înseamnă că ești ok tu cu tine. Să nu uităm că sindromul Stockholm face ca victima să se identifice cu călăul și să-i justifice comportamentul. Dar asta nu înseamnă că ceea ce trăiește e normal.

Am fost azi, la invitația Totul despre Mame, la Alfie Kohn. Un specialist în parenting, extrem de controversat, care pune la îndoială tot ce se știe în materie de crescut copii și propune o schimbare de paradigmă în domeniul creșterii copiilor. Am scris aici despre cartea lui, “Parenting necondiționat”, care e un rezumat al conferinței, din câte mi-am dat seama. Diferența fiind că în conferință, l-am simțit ceva mai nuanțat decât în carte, ceva mai aproape de părinți și ceva mai îngăduitor cu greșelile părinților.

Teoriile lui pun multă presiune pe umerii părinților și sincer am avut o jenă în a merge azi la conferință, că și așa mă simt vinovată că nu fac destule cu copiii, nu-mi mai trebuia un nene care nu știe nimic despre mine și de spre familia mea, să-mi spună că nu e bine ce fac.

Dar nu despre “activități” sau “reacții” a fost vorba azi, ci despre o regândire a felului în care ne raportăm la copii. A fost vorba despre teama naostră de a da drumul controlului și de a ne așeza față în față cu odraslele noastre, considerându-le… Oameni. Ce idee! Recunosc că nu pot încă vedea copiii ca pe niște egali ai mei. Sorry…. :(

2014-07-23-parenting_teens_imgIar marele meu pericol a fost de a traduce tot ce spunea nenea Kohn ori în cheie Vlad, ori în cheie Victor. În primul caz, ziua de azi ar fi fost o pierdere de vreme, deoarece sentimentul meu era că dacă nu s-au pus bazele unei comunicări profunde încă din primii ani de viață, e ceva mai dificil ulterior, la vârste mai mari. Iar în al doilea caz, conferința de azi ar fi fost prilej de extaz mistic combinat cu vinovăție inflamată, la gândul că la dracu, trebuie să mă pun pe șine repede, să nu ratez și startul 2, cu Victor. Așa încât filtrele minții mele erau activate în ambele sensuri: cum aplicăm principiile alea pe un copil mic mic și cum le aplicăm pe un copil mare, cu un bagaj aparte în spate? Îmi făceau neuronii ca la păcănele.

În pauze, la cafea, am constatat că oamenii nutreau aceleași angoase ca și mine: ce te faci cu un copil mare? De ce nu-ți vine natural să aplici principiile astea? De ce ne “trebuie” un curs care să ne învețe cum să fim părinți (buni)? Ce e în neregulă cu noi?

De unde am conchis că mare nevoie de vindecare personală e în lume! Și adevărul e că până nu devii tu conștient de bagajul tău și până nu-l scoți la suprafață, exorcizând puțin câte puțin, e tare greu să reziști tentației de a pune în aplicare stilul de parenting pe care l-ai experimentat tu, copil fiind.

Ăsta e un alt argument pentru care cred ca Alfie Kohn e atât de popular. El răspunde unor nevoi adânc sădite în subconștientul nostru. Ori de câte ori insistă asupra ideii că pedepsele nu sunt bune, vechiul copil din noi se activează și zice: da! Așa e! Palmele dureau, nu educau! Ori de câte ori spune că recompensele sunt fața cealaltă a aceleiași monede, vechiul copil, care s-a simțit dresat o viață și poate iubit în mod condiționat se trezește și strigă: da! Copiii sunt oameni, nu pudeli de expoziție! Și în fine, ori de câte ori Alfie Kohn spune să-ți iei copilul drept partener și să lucrezi împreună cu el la găsirea unor soluții, vechiul copil din tine se revoltă și bate cu pumnul în masă, fantasmând o revenire în cuibul părintesc, unde mama sau tata erau blânzi, delicați și profund interesați de ce aveai TU de spus, nicidecum niște ființe dictatoriale, inspirându-ți frică, în loc de iubire.

Și iar mă întorc la vindecarea proprie… Cât de necesară e ea, atunci când devenim părinți.

Precum spuneam și ieri, pun totul la îndoială: și pe Alfie, dar și vechile căi. Și ceea ce cred, dar și ceea ce simt.

Iar natura umană din nou ne este potrivinică. Din pricina instinctului de conservare, atât de necesar pentru supraviețuirea noastră ca specie, mintea noastră este în așa fel creată astfel încât să-i fie al naibii de greu să accepte lucruri care se bat cap în cap cu convingeri deja sădite, informații existente etc.

Dar evoluția nu se întâmplă decât atunci când lucrurile se (mai) fac (și) altfel. Iar în acest caz, încep să cred că poate niciodată nu e  prea târziu să repari o relație nu foarte bine gestionată.

Mai vorbim. Între timp, fiți autentici. Cu voi, cu nevoiele voastre, cu copilul din voi – aici am rezonat pe aceeași frecvență cu Alfie Kohn. La restul, mai lucrăm.

Leave a Reply