De la grădiniță la arhitectură. În 57497 de pași simpli

photo 4Stau la McDonald’s în Victoriei și aștept să mă întâlnesc cu omul care m-ajută la programarea site-ului. Lucrează într-una din clădirile de birouri și e convenabil să ne vedem aici. E aproape și avem wi-fi. (simt cumva nevoia să justific porția mică mare de cartofi prăjiți de lângă laptop; în caz că mă vede cineva…). Iar una din plăcerile mele vinovate (pe lângă cartofii ăștia nenorociți) ori de câte ori vin aici, este să privesc tinerii care populează infamul stabiliment. Nu știu cum se face, dar de fiecare dată văd elevi de liceu care se poartă frumos, vorbesc despre teme și despre cărți și despre note (mari), zâmbesc luminos și mănâncă frumos. O mică enclavă de normalitate. Să fie zona? Să fie aerul corporatist din jur? Habar n-am.

Azi m-am așezat lângă doi tineri – un el și o ea. I-am adulmecat băbește: clasa a douășpea. Sau început de facultate. P’acolo. Și-au scos cărțile, caietele, au început să vorbească limba matematică. Vizavi, alții la fel. Vreau să-i întreb ce-au făcut de-s așa minunați? Ce mănâncă la micul dejun? Cine, ce și cum le sunt părinții? Gheața a fost spartă: ne inoportunam reciproc – eu pe ei, cu un cablu băgat în priză, ei pe mine cu niște foi împrăștiate pe banchetă. Ne-am zâmbit și ne-am lăsat să continuăm a ne deranja unii pe alții. Mi-e prea drag de ei.

Profit de ocazie când fac o pauză din calcule și-i întreb:

– Mă scuzați, sunteți elevi de liceu?

– Nuu, în primul an de facultate, zâmbește el cu toată fața.

– Suntem la Arhitectură și învățăm pentru examen, adaugă ea surprinzăndu-mi privirea care baleia peste cursurile lor.

– Aha! Trebuie să vă spun că sunt extrem de fericită când văd copii, tineri ca voi, care învață! Faith in Romania restored.

– Da, învățăm și acasă, dar e mai fun aici. Lumea crede că suntem tocilari, dar nu ne pasă. Să zică ce vor! Noi știm că e mai bine așa.

– E foarte bine așa! Se vede mai încolo cui i-a plăcut cartea și cui nu…, gândesc eu cu voce tare. Mă scuzați că v-am “agățat” așa, dar realmente îmi crește inima când văd oameni ca voi. În ziua de azi, ce vedem la televizor e …

– A, da! Dar nu sunt toți ca ăia. Trebuie mers la un liceu bun. Aici sunt Sava, Vianu, Lazăr… cam astea. Acolo-s copii buni. Deși și-acolo vezi fițe, dar tot e mai bine ca în alte locuri.

– Bravo vouă pentru…. n-am cuvinte și arăt înspre masa plină de foi, grafice și calcule.

Sunt impresionată. Și inevitabil încep să mă gândesc la copiii mei. O să stea cineva să-i admire așa și pe ei, vreodată? Să se uite și să se gândească… mamă, cum sunt copiii ăștia! Mă înclin în fața lor! Și sigur că în toate gândurile se strecoară, pe lângă iubire necondiționată, și sentimente de auto-validare părintească, dar dacă merg dincolo de tenebrele psihanalizabile ale gândurilor, o întrebare rămâne: cum faci, ca părinte, să formezi așa oameni? Ce strategie adopți? Cât e nature și cât e nurture? Și, din nurture, cât e de la tine și cât e de la alții? De când începi “lucrul”?

Mărturisesc că de curând am început să ne gândim la eventualitatea unei grădinițe pentru Victoraș, întrucât simțim că în viitorul apropiat, copilul ne va depăși. Viețile noastre nu ne permit să dedicăm atât cât poate ar fi necesar dezvoltării sale și sincer, probabil că nici răbdarea nu ne ajută foarte mult. Iar cei care ar avea răbdare cu el, nu agreează genul de activități pe care noi le considerăm potrivite pentru el. E o poveste veche: prăpastia între generații. Cert este că e un copil cu care simt că se pot face multe. Așa încât, se apropie momentul să externalizăm.

Și cum întotdeauna Universul îți răspunde fără să vrei la întrebări, m-am trezit cu o invitație din partea unei grădinițe germane, de a-i trece pragul și a-i cunoaște metoda.

Die_Biene_MajaDie Biene Maja a fost creată de nevoie. Nevoia a doi părinți, formați în școala germană, de a le oferi aceeași experiență copiilor lor, pregătindu-i pentru acest parcurs.

În general, grădinița germană e pentru acei copii care mai târziu vor face școala germană. Noi îi pregătim pe copii zi de zi pentru admiterea la Liceul Goethe.“, povestește Despina Hoinaru, director general Die Biene Maja. Pentru că da, la 7 ani copiii dau un interviu de limbă germană ca să intre la Colegiul Goethe.

Înființată în 2007, Die Biene Maja este singura grădiniță de limba germană din București care folosește pentru predarea limbii germane metoda Pyramide, adaptată pentru copiii care nu sunt vorbitori nativi de germană, dar care vor să ajungă la nivelul de fluență echivalent nativilor. Sistemul Pyramide se bazează pe crearea unei scheme metodologice cu scopul de a structura modul de învățare a copiilor mizând pe experiențe personale, senzoriale, interactivitate și maximizarea capacității de acumulare a cunoștințelor raportate la fiecare etapă de creștere și dezvoltare. Diferența principală față de metodele tradiționale de predare este tocmai principiul imersiunii. Copilul este “scufundat” într-o adevărată “baie de limbă germană” iar învățarea acesteia reproduce maniera în care copilul acumulează limba maternă, fără însă a fi necesar ca părinții lui să o vorbească.

Die_Biene_Maja1Grădinița funcționează în program scurt (8.00 – 13.30), cu o taxă de 1600 lei/ lună sau în program lung (8.00 – 18.00), taxa fiind de 1800 lei/lună. Ambele variante au incluse în preț mesele corespunzătoare (au bucătărie proprie). Localizată în nordul capitalei, Die Biene Maja lucrează împreună cu Kids Taxi pentru transportul copiilor care vin de departe.

Și da, primesc și copii care încă fac în pampers. Am întrebat!

Grupele încep de la 2 ani și se termină la 5 și nu sunt mixte.

Întrebând-o pe directoare ce le-ar transmite părinților, mi-a mărturisit mâhnirea că de multe ori oamenii sunt interesați prea mult de nivelul bazal al piramidei nevoilor, fără a mai urca dincolo de ce mănâncă copilul la “grădi”. Și-ar dori ca părinții să întrebe lucruri despre metoda de predare, despre nivelul de cunoștințe adaptat vârstei copilului și să privească etapa grădiniței ca pe o oportunitate de construcție, într-o manieră adecvată, a copilului.

***

Nu știu la ce grădinițe au fost tinerii de la Arhitectură cu care am avut bucuria să împart bancheta în seara asta, dar lumina din ochii lor m-a făcut să cred că părinții le-au fost aproape și că au avut parte de un ghidaj constructiv, de-au “ajuns” atât de bine.

Și nu știu nici ce vom alege noi, pentru Victor. Dezbaterile sunt și aici atât de multe și de istovitoare, încât cred că (și) de data asta voi alege cu inima. Cum voi simți atunci când voi trece pragul unei grădinițe, când voi vorbi cu educatoarea și, barometrul final, cum se va simți Victor când va fi acolo. Știu însă cu certiudine că vreau să încep să construiesc. Fără presiune, cu blândețe, dar să nu irosim o etapă hotărâtoare pentru devenirea lui viitoare.

10 thoughts on “De la grădiniță la arhitectură. În 57497 de pași simpli

  1. Ar fi atat de multe de spus la ce ai scris tu ma sus… Sunt in principal 2 aspecte de luat in calcul: timp si bani alocati pentru copii. Am intalnit copii care pana la 6 ani faceau inot de performanta (competitii la activ etc), locul I pe tara la pictura, facusera tot ce inseamna echitatie, schi, innot, cursuri de role (nici nu stiam ca exista asa ceva:), pian etc.; baietii karate, baschet, sah etc. Si marea intrebare e CAND? Cu parinti ca noi si multi altii care lucreaza 9-18 si ajung acasa la 19? Vei spune bona, dar daca ai 2 copii care nu au acelasi activitati iti trebuie 2 bone ca una sa fie acasa cu unul si alta sa se duca cu altul unde are nevoie (baiatul meu de 2,5 ani nu va merge la balet cu fata de 6). Si aici intervine a doua intrebare CU CE? Toate activitatile astea sunt f costisitoare (bazin pt 2,5 ani cu instructor pt ca e mic pt grupa 750 ron, pt fata 550, echitatie 100 ron ora / copil – 5 sedinte 500, si daca ar fi doar atat cele 2 abonamente ar fi 2300 plus bona 1500 plus gradinita in cazul de mai sus cu program scurt 3200 => 7000 RON. Doar 2 activitati, compatibile pentru amandoi, o bona si gradi). Asta luand in considerare ca la gradi nu mai faci alte optionale care iti spun din experienta ca te mai costa ceva – un dans, o chestie…

    Oricat de mult mi-as dori tot ce e mai bun pentru copii mei e clar ca nu as putea tine pasul. Si eu simt ca nevoile lor sunt mari, dorinta de cunoastere, de a face cate ceva si de a invata… iar timpul meu cu ei atat de scurt.

    Pe de alta parte cunosc o persoana care a facut toata viata ei germana, gradi, scoala, liceu etc si acum lucreaza intr-o banca pe un salariu foarte mic din punctul meu de vedere si fara prea mari satisfactii profesionale. Aici intervine firea umana evident care asa cum spuneai e f importanta. Poate putea mai mult… poate nu.

    Sper sa luam deciziile bune pentru copii, pentru fiecare in parte in funtie de nevoi si dorinte! Si fara a ii sufoca!

      • Subscriu la partea trista a povestii, cea care implica costuri destul de ridicate pt o familie normala…plusez si cu lipsa de oportunitati pt copiii din afara Bucurestiului. Citesc despre gradinita de care spui tu si ma incanta; stiu despre gradinita Montessano, tot din Bucuresti, si iar imi place, insa in provincie oferta este limitata.
        Intr-un oras fara teatru, fara un banal cinematograf functional, fara vreo gradinita cu programa alternativa, unde de Montessori si Waldorf se vorbeste asa, ca despre un vis, un parinte cu multe intrebari si o mie de vise pt copilul propriu si personal ramane descumpanit.
        Noi incepem gradinita in 10 zile, cu emotii firesti si regrete atunci cand citim si vedem la altii optiunile pe care le au. Am ales o gradinita particulara pt a ne asigura ca printre cei 30 de copii dintr-o grupa de stat, nu se pierde potentialul copilului meu. Pt ca ne dorim sa invete o limba straina intr-o maniera mai atractiva decat eternul stat pe scaunel si repetat papagaliceste dupa profesor…am ales si vom plati de ne vor iesi ochii, vom face compromisuri, va trebui sa schimbam ore de iesire de la birou, sa infruntam privirile sictirite ale sefilor pt ca, vezi Doamne, ai si tu familie samd. Dar da, facem totul pt ca, canva, peste vreo 18 ani asa, sa stea si langa copilul nostru cineva care sa vada in el o gura de oxigen in toata pitiponceala si-n tot hipsterismul cotidian.
        PS: daca pustilor li se trage de la cartofii de la Mac, n-o sa ma mai simt atat de vinovata cand o sa am, din nou, impulsul de-a trece prin drive in pt o portie mareeee
        PPS: Ma consolez cu gandul ca eu n-am avut parte de programe interactive, de o gramada de optionale, de oportunitati extraordinare in scoala, si totusi, here I am, pretty proud of myself.Tine deci si de gene.

        • Dar sa nu uitam ca mai exista un ingredient care creste omul. Si care e moca: iubirea :) iubirea parintilor, neconditionata, sprijinul si incurajarea cred ca pot construi dincolo de metode fancy de invatare, gradinite chic sau mai stiu eu ce…

          • Corect! Nu contest asta. E arma noastra numarul 1, insa parca tot te incearca tristetea cand vezi ca puiul tau merita si poate si n-are parte de una sau alta, pt ca, nu-i asa, traim in tara lui Nu-i si N-am.Daca am avea invatamantul bine pus la punct, tare bine ar mai fi. Sa fie totul gratuit si la acelasi nivel, sa aiba toti copiii parte de acelasi start in viata…Doamne, vorbesc deja ca bunica-mea. Facepalm! Imbatranesc…

        • Ai dreptate, Bucurestiul oferta multe … dar crede-ma ca iti trebuie timp. Ex. de la mine la curs de echitatie cel mai apropiat de casa – 13 km (Voluntari) = 40 min in timpul sapt doar dus. Gradinita e la 4 statii de autobuz ceea ce nu e mult dar tot imi ia jumatate de ora cu mersul pe jos+trafic. Cu masina e mult mai simplu dar bonele nu prea au masina :). Daca ar fi sa ma duc la gradi mentionata mai sus de Diana ar dura dimineata spre o ora sa ajung…

          Oricum ceea ce a scris Diana e mai mult decat perfect: iubirea e free iar afectiunea si mai ales incurajarile ii ajuta sa se formeze foarte mult!

          • True, but still. Cand vezi din coltul de sus al hartii cum au altii di tatii ( ;))), si tu te uiti imprejur si ai 5 gradinite comuniste, cu educatori asijderea si dotari 0, incepi sa te intrebi “why me?”
            Unde mai pui ca gradinitele private ok(a se citi gradinita, ca e una singura:))) are aceeasi taxa la Sv ca si la B, in conditiile in care, let’s face it, veniturile-s reduse la jumatate prin partile locului.
            E trist sa vezi ca un copil are un start mai ok, conditii mai bune, doar pt ca s-a nascut intr-o anumita zona, si sincer, nu mi se pare corect. Desi sunt ferm convinsa ca totul tine de capacitatea copilul si de daruirea educatorilor si implicarea parintilor in educatia lui, la final de zi tot ma zgandara diferentele de “nivel” in conditiile in care se bate frecvent moneda pe ideea de egalitate.

  2. PS: timp iti trebuie si-n alte orase, nu doar in Bucuresti. Eu am 2 ani si 4 luni de cand strabat in fiecare dimineata intreg orasul spre a-mi lasa copilul la mama, apoi ma intorc in centrul orasului la birou, pt ca seara, la orele 18(if I’m lucky, si nu prea sunt :) )sa parcurg acelasi traseu in sens invers. Cand iti cresti toddlerasul, de L-V, in intervalul orar 19:30-22:30,e normal ca vrei conditii decente in scoli, gradinite si afterschool-uri, si e pacat sa nu ai parte de ele.

  3. Of, Ana, ai mare dreptate. Si e cumplita diferenta asta. Dar, daca-mi permiti sa incerc sa te inveselesc un pic, odata depasita gradinita, copiii intra (toti) in sistemul public de stat. Sigur, exista cateva variante de scoli primare alternative, dar nu prea se merge pe mana alternativa. In schimb, ti-l niveleaza frumos scoala :) si mai e ceva… apropo de Buc Vs restul lumii. Eu sunt onesteanca. Si cand ma gandesc la, spre exemplu, liceul meu de provincie vs liceele de aici (fie ele cele mai bune)…brrr….. la mine acasa faceam si scoala buna, si nici n-aveam “tentatii”. Aici, poate doar scoala buna se face. Ca in rest…. valeleu! Bine, vorbim de “vremea mea”…. Acum nu stiu ce mai e pe-acolo :))) dar parca tind sa cred ca la adolescenta un oras din coltul hartii e mai safe decat za capitala!!! Zic si eu…

    • Liceele nu cred ca mai sunt ca pe vremea noastra( Moama, cum suna asta) nicaieri. Ce-i drept, in provincie tind sa cred ca nu s-a ajuns cu fitaraia la cotele la care s-a ajuns prin unele licee din Bucuresti…dar este timp, ca doar avem copii de gradi.
      Anyways, imi varsam si eu oful si amarul ca-n pustietatea asta de oras trebuie sa merg in judetul vecin ca sa vad un film.Si cu toddler la purtator, mai greu.

Leave a Reply