Altfel, despre Alfie Kohn

Acum aproape un an auzeam pentru prima dată termenul ”parenting necundiționat”. Cumva, în mintea mea, expresia asta era sinonimă cu ”iubirea necondiționată”, pentru că:

1. ce hal de parenting e ăla fără iubire?

2. iubirea pur și simplu este, nu are cum să ți-o predea nimeni.

3. dacă nu-ți iubești copilul, poți să citește 1000 de cărți despre parenting și să te duci la 10000 de conferințe cu guru planetari ai creșterii de copii, că tot degeaba. Pe românește: ai pus-o!

La vremea respectivă, autorul conceptului, Alfie Kohn, venea la București pentru prima dată, stârnind o oarece isterie în rândul mămicilor din online. Țin minte și acum hashtagul #vinealfie, de parcă se anunța a doua venire a lui Iisus Hristos pe Pământ. Nu pricepeam de ce atâta vâlvă pentru cineva care, în esență, spunea: iubește-ți copilul! Nooo! Really? #sarcasm

Tot  filozofia kohn-iană mai spunea (citisem câteva interviuri cu domnia sa și câteva recenzii ale cărții care îi însuma teoriile) că în creșterea copiilor nu mai e voie cu nimic din ce credeam că e necesar și, într-un cuvânt: tot ce știi despre creșterea copiilor, e greșit.

Pe atunci aveam deja la activ un an jumate de psihoterapie psihanalitică în spate (un mizilic, de fapt) și începusem să înțeleg cât de cât cum funcționează mintea mea, în raport cu trecutul meu și contextul pe care-l aveam de jur împrejur, drept care asemenea filozofii îmi păreau a fi biscuiți la cafea. Și nu m-am dat în lături de la a-mi exprima sincer opiniile. Ceea ce a fost, printre altele și  declicul care a dus la pierderea unor prietenii de-o viață.

Era deci, oficial: îl uram pe Alfie Kohn. Dracu să-l ia!

De-atunci și până acum a trecut aproape un an. Un an în care am înțeles foarte multe lucruri. Spre exemplu, asistând la un tantrum executat magistral de un ditamai copilul de 8 ani (terrible two’s x 4), am înțeles ce înseamnă, pe bune, transferul de furie. Mă consider o persoană inteligentă și cu o minte deschisă, dar zău că nu pricepeam în mod practic mecanismul psihic prin care un om poate să ”arunce” în tine emoții de-ale lui, pe care pur și simplu nu și le poate ține. Și ți le ”dă” ție, ca să faci ceva cu ele. Moment în care tu te umpli de spume. Ca, spre exemplu, în clipa aia glorioasă când părintele, înfuriat la culme, cu ochii ieșiți din orbite, aruncă acel blestemat ”eu te-am făcut, eu te omor!” către copil.

alfieDin momentul în care am înțeles, în sfârșit am ÎNȚELES pe bune cum se manifestă acest transfer, am început să pun la îndoială multe dintre lucrurile în care credeam, în privința parentingului optim. Și nu știu dacă știți, e tare greu să pui la îndoială convingeri vechi de-o viață (darămite să mai și scrii despre asta, în mod public).

Așa că, la un an de zile, i-a venit și rândul lui Alfie Kohn. Iar primul pas a fost, doh!, să-i citesc cartea. Cu mintea deschisă, ținându-mi în frâu prejudecățile pe care le simțeam viscerale, deci nu erau musai ale mele, mânată mai mult de rațiune și mai puțin de simțire. Cu unele am rezonat, cu altel nu sau încă nu, ideea e că per total, e o carte care te pune pe gânduri.

”Această carte analizează o astfel de distincție – și anume, aceea între a-i iubi pe copii pentru ceea ce fac și a-i iubi pentru ceea ce sunt. Primul tip de iubire este condiționată și anume copiii trebuie să o câștige comportându-se așa cum credem noi de cuviință sau ridicându-se la înălțimea standardelor noastre. Al doilea tip de iubire este necondiționată: nu depinde de comportamentul copiilor, de succesul lor, de cât de cuviincioși sunt, sau orice altceva. (Alfie Kohn)”

Perfect de acord. Odată ce înțelegi distincția, începi să te întrebi dacă tu știi să iubești necondiționat. E o întrebare foarte adâncă, de aceea răspunsul nu trebuie grăbit. Uitându-mă la copilul meu și analizând iubirea care vine în mod necondiționat peste tine, pot spune că datorită lui, am aflat ce e aia iubire necondiționată. IUBIREA face ca lucrurile să vină în mod firesc, natural. Nu e nimic anapoda. Acum 3 zile, printr-un accident nefericit, Victoraș a făcut în palma mea. Iubirea necondiționată e atunci când îl iubești și când ți se scapă-n palmă.

Problema intervine aici:

”…nu contează doar ca noi să credem că îi iubim necondiționat, ci și ca ei să se simtă altfel. (A.K.)”

Deși pot fi de acord cu afirmația asta, pentru că nu, nu e de ajuns să hrănești, să îmbraci și să trimiți la școală un copil ca să se cheme că-l iubești, mi-aș fi dorit ca autorul să intre un pic în miez, nu doar să dea din deget, ca un profesor comunist către elevii care n-au învățat poezia. De ce nu poate părintele să-și manifeste iubirea pe care o simte pentru copil? Ce anume îl reține? De ce? Cum se poate vindeca părintele de fricile pe care le are?

Am constantat nu o dată că marii propovăduitori de empatie vizavi de copii, manifestau o totală lipsă de empatie pentru părinții neputincioși ai copiilor ne-empatizați. Dacă tot operăm cu iubire, emptie și iertare, hai să operăm generos, în cercuri concentrice, către toți semenii noștri, deopotrivă. Nu?

Este cumplit de greu să dai iubire necondiționată când tu însuți ești plin de condiționări. Nu ai cum să înaintezi când ai frânele activate. Și-atunci te frustrezi, te înfurii și te aperi.

Nuielușa VS Bombonica

Calea condiționată este într-o strânsă legătură cu behaviorismul, axat exclusiv pe comportamentul omului, nu pe ceea ce se află în spatele său (frici, nevoi, dorințe etc.) Mai pe românește ajungem să facem niște lucruri pentru că am fost recompensați pentru ele, învățând astfel că sunt ok și încetăm a mai face alte lucruri, în urma unor pedepse, care ne-au transmis mesajul invers. Când cu bombonica pe la nas, când cu nuielușa la fund.

“Iată un exemplu banal, tipic și mai explicit al abordării behavioriste: poate că ați întâlnit părinți care îi forțează pe copii să-și ceară scuze după ce au făcut un lucru care a rănit pe cineva: “Cere-ți iertare!” Ce se întâmplă aici? Părinții cred, oare, că dacă îi fac pe copii să rostească aceste cuvinte, ca prin farmec, vor și simți părerea de rău, în ciuda tuturor dovezilor care arată contrariul?…[…]… Scuzele obligatorii îi învață pe copii să spună lucruri pe care nu le simt, așadar, să mintă. (A.K.)”

Și într-adevăr așa este! Când Vlad, fiul meu vitreg, a venit la noi, avea 6 ani și cunoștea bine lecția vorbelorbitch meșteșugite. În primă fază, am fost impresionați. Ne gândeam cât de frumos este că știe să-și ceară scuze, că spune “Iartă-mă!” sau “N-am vrut” sau “Îmi pare rău”. După un timp însă, cunoscându-l din ce în ce mai bine, am constatat că el știe să spună ce vrei tu să auzi, fără măcar să fie atent la ce se vorbește. El își juca rolul, lumea era mulțumită, apoi se întorcea la nepăsare. Până-ntr-o zi. Când am început să discutăm cu el despre consecințele faptelor lui asupra altor persoane sau obiecte, subliniind valoarea faptelor VS cea a vorbelor. La 3 ani distanță, încă nu s-au pierdut vechile obiceiuri și încă am discuții cu el despre consecințe. Din ce în ce mai puține, din fericire…

Vreau ca omuleții mei să spună din inimă “Mulțumesc”, nu din obligație. Să facă un compliment pe bune, nu ca să umple goluri într-o conversație. Să își exprime regretul făcând lucruri în concordanță cu vorbele rostite, nu de complezență. Că da, mă gândesc că viața ne-ar fi mult mai ușoară dacă am fi un pic mai autentici cu toții. Dar tare mă tem că niciun copil nu va spune “mulțumesc”-ul din suflet, dacă părinții lui nu prea obișnuiesc să opereze cu suflețelul. Și iată cum ne întoarcem, din nou, la frânele interioare. Ce anume din tine nu-ți permite să fii mulțumit? Să faci un compliment? Să-ți exprimi părerea de rău? Ce anume din tine îți interzice să-ți ceri iertare? Cum e copilul din tine? Carecumva supărat că trebuie să spună ceva ce nu vrea să spună?

Acum ceva timp am citit un articol în Adevărul – “Nu există copii obraznici, ci părinți care nu știu cum să reacționeze” – și mi s-a părut a fi un nou material menit să arunce părinții în găleata cu vinovăție. Ca să parafrazez acest titlu: nu există părinți răi, ci părinți nevindecați de propria lor copilărie. Altfel spus, spre exemplu, nu cred că există un om întreg la minte căruia să nu-i pară în mod sincer atunci când își ceartă sau bruschează copilul. Dar câți adulți au tăria de a-și cere iertare ulterior de la copiii lor? Și iertarea să se simtă ca venind din suflet. De cele mai multe ori, adultul îi dă de înțeles copilului că bine, fie, tot el l-a iertat pe micuț! Așadar, vindecând părintele de propriile-i neputințe, se rezolvă și parentingul lui și, pe cale de consecință, se cultivă și relația cu copilul.

O altă idee a lui Alfie Kohn cu care achiesez este legată de raportarea la proprii copii:

“Copiii au nevoie să fie ghidați și ajutați, de acord, însă nu sunt mici monștri care trebuie îmblânziți sau struniți. (A.K.)”

top-tenCitind asta, mi-am adus aminte (din nou) de începuturile relației mele cu fiul meu vitreg și adevărul e că începutul a  fost copleșitor! Iată-mă trezită peste noapte cu un copil pe care-l știam din povești, fantasmat și parafantasmat ani de zile, care depășea cu mult așteptările mele. Eu – zero background în materie de crescut sau relaționat cu copiii, ba chiar o oarecare faimă de Cruella Deville. El – un copil cu un trecut traumatizant, pus pe provocări. Neputința și neștiința mea au fost rapid capitalizate de experții în creșterea copiilor din jurul meu. Sigur, nu contest experiența de viața a celor care m-au ajutat atunci, însă mă tem că raportarea extremistă la copil nu a ajutat prea mult. Cei mai în etate se chinuiau să-mi explice că “ăștia mici cunt teroriști!”. Așa credeam și eu, că doar de-aia am așteptat ani de zile să fac un copil! Dar aceasta convingere nu mă ajuta să cresc un copil care avea mare nevoie de dragoste. În plus, cum poți să lucrezi cu un om, când îl consideri a priori terorist? Imaginați-vă că vă angajați într-un loc de muncă, despre care știți că are cei mai neplăcuți angajați. Cum îi veți privi încă din prima zi? Cu ostilitate.

Pe de altă parte, n-aș fi capabilă să scriu cu atâta detașare și totodată asumare despre cea mai complexă relație din viața mea, dacă n-aș fi decis la un moment dat că prioritatea zero eram eu.

În terapie am învățat că în spatele comportamentelor noastre vădite se ascund mult mai multe straturi, pe care nici nu le bănuiești și care toate compun “normalitatea” omenească.

“Dacă sunt întrebați, majoritatea părinților îți vor spune că bineînțeles că își iubesc copiii necondiționat…[…]…chiar dacă folosesc strategii pe care eu (și alți autori) le-am identificat ca fiind porblematice. […] Mai important decât ce simțim noi pentru copiii noștri este modul în care ei percep aceste sentimente și modul în care îi tratăm. […] Ceea ce contează este mesajul primit de copii, nu cel pe care credem noi că îl transmitem. (A.K.)”

freudAici am o problemă. În speranța că nu-i răstălmăcesc cuvintele, ce am înțeles eu din acest citat este nicidecum susținere și empatie, ci presiune. Cu alte cuvinte, dragi părinți, fiți în permanent control asupra acelei părți inconștiente din voi care manifestă, cum altfel, inconștient, diverse. Problema e că inconștientul ăsta nu se accesează prea ușor. Și nu îl interpretezi ca pe o poezie. Și apropo, nu prea poți s-o faci singur. Și dacă te aduni și te duci la specialistul psihanalist, vei descoperi tot felul de balauri care colcăie pe acolo, de la vechi răni din copilărie, până la traume transgeneraționale, moștenite în ADN. Cool, nu? Care toate aceste mizerii afectează felul în care vorbim și relaționam cu proprii noștri copii.

Așa încât, nu înțeleg de ce pune Alfie Kohn bocancul la grumazul părinților în halul ăsta, fără să nuanțeze puțin lucrurile. Cu atât mai mult cu cât în ziua de azi suferim la nivel planetar de sindromul perfecționismului! TREBUIE să fii mama perfectă, gospodina perfectă, profesionistul perfect, soția perfectă, să arăți și să te comporți perfect. Presiunea este uriașă! În plus, ce-am mai învățat eu în terapie (sper că e corect, mie așa mi se pare) este că anxietatea perfecționismului duce la o relație deseori defectuoasă cu copilul. Oamenii relaxați sunt cei care au copii relaxați. Or, cum să fii relaxat când standarele care ți se impun, ca părinte, de însuși Alfie Kohn, specialistul absolut în parenting (exagerare voită), sunt îngrozitor de înalte? Și pentru că strugurii-s acri, îți bagi picioarele, decretezi că marele specialist e un bou și te întorci la ale tale. Când, poate dacă teoria ar fi ceva mai nuanțată și dacă părinții s-ar simți înțeleși și susținuți de marele specialist în parenting, poate tot mai mulți și-ar pune în mod real problema schimbării stilului de creștere a copiilor. Mi-a luat un an să mă pot apropia de teoria parentingului necondiționat, fără să-mi fie frică, în condițiile în care mă duc săptămânal în terapie. Oare cât îi ia unui om nedus în terapie, să admită că poate e de luat în considerare o nouă paradigmă în creșterea copiilor? În timpul ăsta, copilul îi crește. Păcat de lecție, dacă profesorul îți dă cu rigla peste degete.

Pauza de la iubire

Obișnuiam să cred că time-out-ul este benefic. “Du-te-n camera ta și gândește-te la ce-ai făcut!” Bitch, please! Care copil face pe bune chestia asta? Ce simte copilul când e exclus din activitățile familiei? Cu atât mai mult cu cât în familia respectivă mai sunt frați sau surori. Unul rămâne cu părinții, celălalt, Răul, e excizat temporar, ca o tumoră. Alfie Kohn zice un lucru de bun simț: ce retragi tu în time-out, este fix iubirea. Și apropo de iubire, deseori am fost sfătuită să-l dresez pe Vlad cu amenințări: “spune-i că nu-l mai iubești dacă mai face cutare lucru“. Fără să-l citesc pe Alfie Kohn, am simțit că tactica asta e o mizerie colosală! Și n-am pus-o niciodată în practică. Din fericire.

Ofer, în schimb, posibilitatea de a-și exprima furia. Care iarăși, în sistemul tradițional este interzisă prin lege: Ai nervi? Îți dau eu nervi! Urmarea o putem intui. Da, las copilul să trântească, să bufnească, să bombăne, să țipe. Pentru că altfel, vom crește încă o generație de reprimați. Educația ancestrală interzice plânsul (las că-ți dau eu motiv să plângi!), interzice râsul (nu mai behăi atâta!) și interzice total exprimarea furiei. Toate astea sunt mecanisme naturale de autoreglare emoțională. Care ne sunt inhibate prin educație. În schimb, ce ne dă voie societatea, drept mijloace de rezolvare emoțională? Păi să fumăm, să bem alcool, să mâncăm ca sparții, să luăm pastile. Asta avem voie. E ok. Anormal much? Foarte! Hai cu lacrimile și cu râsetele că n-au ce să strice.

Priviți-vă cuplurile. De câte ori nu folosim time-out-ul în propriile relații adulte? Nu mai vorbesc cu tine! Ne dăm singuri time-out și ne separăm când poate ar trebui să lucrăm împreună la rezolvarea conflictului. Ce facem în schimb? Sucombăm orgoliului și deși am vrea să ne împăcăm, ne ținem tari și bățoși, doar doar nu ne-o crede celălalt vulnerabil. Oare rodul cui este acest tip de gândire?… Perpelirea “oponentului”, a soțului, a soției, a copilului nu duce la nimic bun. Duce doar la punerea sub semnul întrebării a iubirii. Which sucks big time.

Na, na!

Obișnuiam să cred că nu poți pune semn de egalitate între o palmuță la fund și o bătaie în toată regula, în care se mai folosește și “recuzită” (bețe, curele, furtunuri de mașini de spălat etc.). Nu am crezut că o palmă peste fund sau un tras de ciuf lasă urme definitive. Nu sunt complet convinsă c-ar fi exact același lucru, dar orișicât, food for thought:

1. Cineva a povestit despre un studiu, care analiza adevărul din spatele vorbei “o palmă ocazională”. Studiul respectiv dezvăluia faptul că în familiile care practicau “palma ocazională”, pălmuța era de fapt ceva la ordinea zilei, mai  curând frecventă decât “ocazională”. Imediat am pus informația în relație cu ceea ce cunosc eu, în munca mea. Ori de câte ori cineva se laudă că fumează “ocazional”, am un dubiu. Pentru că de cele mai mutle ori, acest “ocazional” este mai frecvent decât conștientizează însăși persoana care susține că fumează rar! Apoi, trebuie definit foarte bine ce înseamnă “ocazional”: o dată pe zi? O dată pe săptămână? Pe an? Cât? Și, ca o axiomă, de obicei mințim în minus atunci când ne e rușine de un comportament nedorit. Prin comparație, nu ne “lăudăm” niciodată cu cât de puțin sau de rar citim, mergem la sală etc.

2. Dacă nu lovim animalele, nu lovim nici copiii. În plus, dacă nu e social acceptabil să ne pocnim între noi, adulți fiind, poate că ar trebui aceeași măsură și când vine vorba de copii.

3. Violența naște violență. Victima devine agresor. Tot ce primești, dai mai departe. Conștient sau inconștient. E atât de simplu.

Pe de altă parte, mă întorc la părinți. Eram odată într-o discuție cu cineva care propovăduia empatia, non-violența, parenting modern etc. și care, totodată, mărturisea că-i vine să-și rupă copilul în bătaie. Ceea ce Alfie Kohn nu explică suficient este cum anume simt copiii tot ce vine spre ei. Pentru că da, va conta enorm că în sufletul tău e o furtună. Copilul o simte. Și răspunde pe aceeași vibrație.

În plus, în funcție de bagajul copilului, contextul familial, conflictele din jur +/- traume trăite, este posibil ca cel mic să dezvolte tot soiul de mecanisme interne, care să “ceară” practic pedeapsa.

Cum vă sună mecanismul ăsta:

Dacă te iubesc, voi face tot ce-mi stă în putință ca să te îndepărtez, pentru că dacă vei pleca, mi se va reconfirma o frică: pe cine iubesc, mă abandonează.

Sau:

Te iubesc atât de mult, încât te voi pune la încercare, ca să-mi dovedești dragostea ta iar și iar și iar.

Drăguț, nu?

jungIar ce e cel mai entertaining și mamă, mamă ce distracție, ce miș-toooo!, e că aceste mecanisme inconștiente din copilul tău agață precum o croșetă invizibilă, fix bubele tale alea ăl’ mai supurânde din interior. Se mufează la tine, te rup de realitatea de adult și te teleportează în propria copilărie. Doar că acum, ghici ce, ai PUTEREA! Ză putere!

“Ce face, mă!? Spui NU? Cui spui tu NU, mă, mucosule?” Jap, jap!

Case closed.

Și dacă la capitolul bătaie, putem fi mai curând raliați la mișcarea Alfie Kohn… la următorul capitol s-ar putea să strâmbăm din nas:

Recompense!!!

Adevărul e că sunt complet pe lungimea de undă kohn-iană aici. Recompensele nu încurajează un comportament autentic. Nu știi dacă omulețul face cutare lucru pentru că-i place, sau pentru că a fost condiționat pavlovian. Habar n-am dacă ai mei copii se bucură sincer că-și văd bunicii sau pentru că au învățat deja că primesc o jucărie sau o ciocolată imediat după îmbrățișarea de rigoare.

“… există mai multe tipuri de motivație. Majoritatea psihologilor fac distincția între intrinsec – extrinsec. Motivația intrinsecă înseamnă că îți place ceea ce faci de dragul lucrului respectiv, în timp ce motivația extrinsecă înseamnă că faci ceva pentru un anume scop – pentru a primi o recompensă sau pentru a evita o pedeapsă. (A.K.)”

Destul de logic și de bun simț. Altminteri, în seisunile de terapie antifumat pe care le susțin vorbim mereu despre cât de important este ca omul să-și dorească să se lase de fumat nu pentru copii, nu pentru bani, nu de gura lumii, nici măcar de frica unei boli, ci pentru el însuși, pentru libertatea lui și pentru privilegiul de a-și trăi viața la 100%. Motivația extrinsecă se transformă de cele mai multe ori, într-o sursă de presiune. Prefer motorul dinăuntru. Arde mai cu spor.

Problema însă apare când mr. Kohn apasă pedala parentingului fioros de perfect și zice așa:

“Ceea ce este valabil pentru recompensele concrete […] poate fi valabil și pentru cele verbale. În multe cazuri, consecințele lăudării copiilor pot fi la fel de negative, ca și cele provenite din recompensarea prin diverse bunătăți. (A.K.)”

Pam, pam! Did not see that coming.

Deci gata cu “Bravo!”. Hai, frate! Și stai așa, poker face on, când copilul reușește o treabă? Adică să n-am eu o reacție când Victoraș începe să mănânce singur cu lingurița?! Să fiu imobilă ca un sfinx, când Vlad în sfârșit reușește să comunice cu niște copii spanioli într-o brumă de engleză?! A, să nu zic “bravo”, ci să descriu acțiunea reușitei: “Ai dus foarte bine lingurița la gură.”

Come oooon! Chiar dacă descriu acțiunile, fața mea spune o poveste, se vede în ochii mei bucuria, la dracu, am gropițe! Reacția non-verbală zice tot. Nu mă pot ascunde! Cu alte cuvinte, chiar și fără cuvinte, reacția mea poate fi interpretată ca o recompensă, nu? Și asta și vreau. Să-mi validez copilul. E greșit? E atât de greșit?

Dar ok, mi-am promis că citesc cartea cu o minte deschisă, deci pot face un efort de înțelegere. Și da, pot înțelege cum ar putea, la o adică, fi nociv acest “Bravo!”. Presupunând c-avem o problemă de încredere de sine, ajungem să ne hrănim cu bobițele de “bravo”, ajungem să depindem de ele, ca de un drog de care devenim dependenți, astfel încât, în absența lor, picăm în nefericire. Mai grav e că atunci când apare o critică, tindem să punem accent mai mult critica decât “bravo”-ul, pentru că negativul doare, spre deosebire de eternul “bravo”, cu care oricum eram obișnuiți, so whateva!… Cam ca la reclame. Creierul nostru s-a obișnuit cu ele, astfel încât nu ne mai ating.

Dar din nou, e tare complicat să prevezi ce soi de copil vei avea, cum va reacționa, la ce etc. Și pleiada asta de interdicții în parenting – nu face aia, nu spune aia, nu face ailaltă – pavează drumul către indecizie parentală. Părerea mea. Decât să greșești, mai bine nu faci nimic.

Și totuși, ce e de făcut? Alfie Kohn dă niște soluții de mega bun simț:

“1. Reflectați.

 2. Regândiți-vă solicitările.

 3. Concentrați-vă pe obiectivele pe termen lung.

 4. Puneți relația pe primul loc.

 5. Schimbați-vă perspectiva, nu doar acțiunile.

 6. RESPECT

 7. Fiți autentic.

 8. Vorbiți mai puțin, întrebați mai mult.

 9. Țineți cont de vârsta copilului.

10. Când copilul face ceva, gândiți-va întotdeauna la cel mai întemeiat motiv.

11. Nu suneți “nu” nejustificat.

12. Nu fiți rigid.

13. Nu vă grăbiți.”

Precum spuneam, de mega bun simț. Ușor ajustate la nivel de cuvinte, ar putea fi reguli de bună relaționare și între adulți.

Însă mie mi se pare că această filozofie transformă părintele într-un semi-psiholog al copilului. Care, combinat cu aerul de prietenie, face să dispară rolul de părinte, de care copiii au, totuși, nevoie. Mi se pare cumplit de greu să mergi pe această sârmă, zi de zi, fără să te prăbușesști, făcând echilibristică între roluri: prieten, psiholog, părinte. Și nu știu cât e de benefică mixtura… în vâltoarea fiecărei zile, unde evenimentele deseori se precipită, unde poate tu, ca părinte, mai ai și alte treburi pe cap în afara asistenței permanente a copilului, sau unde poate există mai mult decât un singur copil, e al naibii de complicat să-ți iei pauză și să reflectezi la motivul din spate pentru care fratele mai mare l-a băgat în cușca pisicii pe fratele mai mic. Că na, e mai la îndemână să…. altele.

Și atunci, ce faci? Aluneci în panta lui “totul sau nimic”. Că și asta e foarte la îndemână.

Autenticitatea e o floare rară. Mie personal asta îmi pare a fi cheia succesului (relativ, că nu există părinți perfecți) în creșterea copiilor. Pentru că n-ai de unde să știi ce faci, deși poate crezi că faci totul CORECT. Altminteri, nu faci decât să urmezi rețetele tip one size fits all ale specialiștilor în parenting! Și totuși, să nu uităm că și generațiile trecute erau ferm convinse că-și cresc copiii așa cum trebuie! Așa încât, mai multă precauție în certitudini poate că n-ar strica.

Plus: vindecarea proprie! Citesc diverse bloguri care înfierează comportamentul tradițional al părinților. De acord. Mersul în parc este complicat când ai vederi complet opuse față de restul mămicilor/bunicilor/bonelor de-acolo. Însă, haideți să aplicăm principiile Alfie Kohn și acolo: ce o fi în spatele comportamentului acelei femei? Cum i-o fi arătat copilăria? Cum s-o fi înțeles cu mama ei? Oare are sprijin acasă? Are susținere? Ce anume face o mamă să reacționeze așa? Hmmm….. complicat cu empatia asta….

La final, îmi permit o glumă: aștept cartea despre cum să urmezi principiile lui Alfie Kohn, fără să te frustrezi sau fără să divorțezi!!! :)

Și un articol care m-a făcut să zâmbesc – aici.

6 thoughts on “Altfel, despre Alfie Kohn

  1. Foarte bine, Diana! Ai pus punctul pe i. Vad tot felul de adepti Alfie (deja mi se pare ca o religie) care par a avea ei insisi de fapt multe probleme psihologice din copilarie pe care le proiecteaza pe copil. Copil care nu are probleme. Inca. Oameni care incearca sa “trateze” ceva ce nu exista la altul in loc sa-si vindece ei problemele cu parintii lor.

    • Mai, eu l-am respins masiv la inceput si totusi, prietena care s-a si rupt de mine a avut dreptate cu un lucru: eu il respingeam fara sa-i fi citit cartea si fara sa fi mers la conferinta. Si culmea e ca eu insami am un job care vorbeste despre niste lucruri “revolutionare”, despre care deseori lumea se antepronunta, fara sa fi studiat putin despre ce-i vorba. So, citind cartea la modul cel mai serios, cu creionul in mana, facand notite (se si vad in poza aia), trecand lucrurile prin filtrul propriu si gandindu-ma: simt/cred ce zice sau nu?, am ajuns la aceste concluzii/intrebari. Cu unele lucruri rezonez, cu alte nu. Si mi se pare ca parintii sunt prea mult pusi la zid… sadly…

  2. Si mie mi-a venit sa plec cand ti-am citit articolul anterior despre parenting..si uite ca imi pare bine ca am ramas…ma gandisem ca am fost si eu ca tine inainte de a naste si chiar si la primul copil…si vorbind cu mamele de 3, 4 copii cica relaxarea vine cu numarul mai mare:)

  3. comentez aici intrucat rezonez intru totul cu tine, iar de ceva timp ma bate gandul sa merg eu la un dr sa ma “caut”. sunt in faza aia in care sunt de acord cu aceste metode care,de fapt, spun sa-ti respecti copilul, insa imi pierd foarte repede rabdarea si sunt un car de nervi, lucru care imi afecteaza relatia cu al meu copil, dar si cu sotul. Nu pot sa le cer lor ceea ce eu nu ofer, de aceea trebuie sa imi dau seama care e buba la mine.

  4. Pingback: 30 de bloguri de parenting ale mămicilor, de care ar trebui să știi - Anca Balaban Popa Iscu

Leave a Reply