Epic fail

Inspirată de o discuție pe inepuizabiulul Facebook, mi-am amintit de Mare Rateu al Vieții Mele: șofatul.

Mi-am luat carnetul regulamentar, la 18 ani, ca tot omul. Părinții îmi cumpăraseră deja o Dacie gri-bleu, care aștepta cuminte în fața blocului să împlinesc eu vârsta regulamentară și să-mi iau carnetul. Dar cum necum, lunile au trecut, vria Bacalaureatului și a înscrierii la facultate a eclipsat totul, așa încât am făcut școala de șoferi spre finalul verii.  Chiar înainte de a pleca la facultate. Odată ajunsă acolo, mașinuța cea dragă a fost uitată în urbea natală. Că doar nu era să încep să conduc în vria metropolei agitate! Târgul Ieșilor era mult prea periculos…

Nu-i nimic, las’ că vine vacanța de iarnă, mă-ntorc eu acasă. Atunci să te ții. Abia așteptam să-mi dau frâu liber… șoferiei! Și iarna a venit, dar odată cu ea, descopeream că mașina dacă stă, se strică. Deci, am băgat-o în service. După ceva timp a devenit destul de evident că n-aveam de gând să conduc prea repede. Așa că au vândut-o.

Bun venit, Capitală!

Aici, dupa vreo jumătate de an în care fie cheltuiam o avere pe taxiuri, ca să ajung la job la timp, fie petreceam o oră în mijloacele de trasnport în comun, am conchis că trebuie să-mi cumpăr… mașină!

Și ia-o de la capăt. Dă-i cu credit, dă-i cu rate, dă-i cu încă o tură de școală de șoferi, că deh, pierdusem ”abilitățile”.

Am ajuns acasă într-o zi de august. Venisem cu un maxi-taxi împreună cu fostul meu prieten, actualul soț, să ridicăm mașina cea nouă. Eu nu mă înhămam să conduc pe distanța Onești-București.

hA69EEDB8Am mâncat repede repede și plină de entuziasm, m-am urcat la volan. În dreapta – viitorul soț, în spate – părinții. Am condus vreo 80 de km dus-întors. Sigur, am fost ocazional depășiți de biciclete și la un moment dat, chiar și o căruță, dar eu eram în culmea fericirii. Legenda spune că în acea seară am ajuns acasă, am mâncat absentă o banană și am adormit buștean la ora 9.

Am dus mașina la București, unde din nou a fost nevoită să aștepte o perioadă în fața blocului. Nu aveam asigurare. Nu aveam alarmă și nu mai știu ce.

Am ieșit prima dată cu mașina la vreo lună după ce am adus-o. În intersecție la Dristor am făcut un mic atac de panică. Mă claxonase unu’. La semafor. Se făcuse verde cu o nanosecundă înainte și, well… probabil că se grăbea. M-a panicat atât de mult, încât am înecat motorul (sau ceva de genul ăsta). Claxoanele se întețeau. Coada urla. Îmi venea să smulg schimbătorul de viteze și să… Din dreapta îmi veneau tot felul de scandări. Am uitat să precizez. În dreapta era El. Soțul. Aham.

– Hai mai repede, ce te tot câcâi atâta? Dă-i încolo, nu contează, hai bag-o-n viteză și să plecăm. Pf…. Ooof…

În tot acest timp, stomacul mi se făcuse ghem. Cu chiu cu vai am reușit să plecăm. Am tras apoi pe dreapta, am plâns de m-am uscat și nu m-am mai urcat la volan.

Vreo 2 ani.

Într-o bună zi, soțul vine acasă și mă anunță că a găsit Ză Instructor. Omul capabil să-mi redea încrederea de sine. Omul care transformase anti-talente în mari șoferi ai bulevardelor bucureștene! Mi s-au dat referințe. Oamenii erau dispuși să pregătească testimoniale pentru mine. Corul antic incanta: încearcă, încearcă, încearcă!

Fine! Încerc. Poate a treia oară e cu noroc.

Hai cu școala! Din nou.

Într-adevăr omul era talentat. Te lua balegă și te transforma în Davidul lui Michelangelo, la capitolul încredere de sine. Instructorul ăsta ar fi trebuit să țină speechuri motivationale.

După o lună de condus și pe ploaie, și pe vânt, și pe furtună, și pe întuneric, eram pregătită. M-am urcat din nou la volan, dar micul atac de panică a revenit. Era clar că nu pot conduce încă singură. Așa încât am început ușurel cu șofatul de weekend, cu soțul în dreapta.

Femeia la volanBig mistake! Vedea orice greșeală pe care-o făceam și-mi atrăgea atenția. Îl simțeam nervos, panicat. Iar panica lui o întețea pe-a mea.

– Nu te-ai uitat în oglindă!

– Ba da!

– Ba nu, că m-am uitat la ochii tăi!

Sau:

– De ce te-ai băgat pe banda asta?????

– Am crezut că pe-aici…

– Ai crezut prost! Dă semnal iar…

Claxoane, claxoane, claxoane…

Și tot așa. Am învățat pe de rost două trasee. Unul dintre ele – către muncă. Titan -Cotroceni. Bulavarde largi, intersecții semaforizate, lin și frumos. Am mers câteva zile cu mașina la job. Singură. Voiam să fie și eu ca ceilalți “copii”. Încrezători, fericiți la volan, împăcați. Mă uitam la ei când stăteam la semafor și îndrăzneam să-mi cobor mâinile de pe ora 10 și ora 2. Făceau tot felul de lucruri în mașină: vorbeau la telefon, râdeau, mâncau, femeile se machiau, se întorceau să converseze cu copiii de pe bancheta din spate, schimbau posturile de radio… trăiau în micro-universurile lor comode și protectoare. Iar eu erat atât de crispată încât stăteam tot timpul cu mașina băgată în viteză și cu piciorul pe ambreiaj, ca nu carecumva să pierd o milisecundă de verde și să primesc iarăși claxoane!

Iar sentimentul de ușurare când ajungeam la destinație nu se compară cu nimic! Eram atât de fericită când parcam! Și atât de stresată când se apropia ora de plecare… Am dus-o așa vreo lună. Lumea-mi tot spunea că o să mă învăț, că o să devină toate automatisme, că toată lumea a fost stresată la început, dar că șofatul încet încet devine a doua piele și că ajungi să nu-ți mai poți imagina viața fără mașină.

La dracu! Eu mi-o imaginam extrem de bine…

În fiecare zi speram să-mi placă, dar nimic. Bașca, povara unor rate plătite degeaba mă angoasa și mai mult. Voiam să fac ceva, dar nu știam ce! (nu descoperisem încă terapia 😉 )

Așa încât, pe principiul “mănânci până-i dai de gust”, am decis să îndesesc ocaziile de șofat. Prima aventură – să merg până la magazinul Titan, să dau o tură de IOR și să mă întorc acasă. Challenge no 1 – singură în mașină. Challenge no 2 – traseu neexersat până atunci. Challenge accepted!

Mă duc, parchez, cumpăr ceva complet inutil din magazin, ies, dau să scot mașina și poc! Lovesc o altă mașină. Șoferul ei se îndrepta furios către mine. Începe un smuls de păr din cap (al lui), că ce i-am făcut eu lui, că uite cum i-am îndoit bara, că trebuie să mergem ACUM la poliție, că asigurarea mea… că că că…. Și iar m-a luat panica AIA!

Am încept să plâng, de parcă era sfârșitul lumii! La un moment dat, șoferul avariat, nemaiștiind ce să-mi facă să mă opresc, a dat un pumn plasticului lovit de mine și:

– Ia uitați-vă domnișoară, nu s-a întâmplat nimic! E ca nou! Hai nu mai plângeți, nu trebuie să mergem la Poliție. Ne înțelegem, oameni suntem!

Și eu plângeam și plângeam și plângeam…..

Nu știu cum am ajuns acasă. Îmi tremurau picioarele, îmi tot repetam că e ok, că toată lumea pățește din astea, bine că n-a fost mai rău…. Bine că n-a fost mai rău? Deci se putea și mai rău?! Dacă era un copil? Dacă era un animal? Neatenția mea putea să coste scump! Vai vai vai!

Și gata. Nu m-am mai urcat la volan de atunci.

Au mai trecut ceva ani până când m-am învrednicit să vând mașinuța cea nevinovată, pe care chiar am iubit-o, dar care se uita la mine cu ochi galeși, reamintindu-mi de fiecare dată propria neputință. Negarea merge cât merge dar la un moment dat, trebuie să man up și să admiți că: ai eșuat lamentabil!

Metrou 4 ever!

4 thoughts on “Epic fail

  1. Pff…si pentru mine a fost greu la inceput. Prima daca cand am vrut sa conduc singura, am lovit o alta masina in parcare :)) Dupa o tura de condus aveam febra musculara la cat de incordata stateam la volan.

  2. eu nu am trecut prin tot calvarul tau decat partial, dar sunt fff stresata.am carnet de 15 ani si cred ca nu am condus 24h cumulat.numai gandul ca as mai putea lovi o masina (am lovit una atunci la inceputuri) si mi se ia de condus.Imi poti da numele si nr de telefon al instructorului care te-a readus cat de cat in bransa?

Leave a Reply