Mișcarea pentru susținerea părinților

Citeam deunăzi un articol, plin de invective, de rețete, de how-to-uri, de judecăți – „Nu există copii obraznici, ci părinţi care nu ştiu să reacţioneze“. Mă gândeam cum s-or simți părinții ăia care citesc titlul și se regăsesc pe ei înșiși acolo? Automat, dacă “se simt”, se simt inadecvați, răi, monstruoși. Drept care, fie:

a) se apără, invocând stilul tradițional de creștere al copiilor, bătaia-i ruptă din Rai, uită-te la mine ce bine am ajuns etc. Been there done that. Apărându-se masiv, își inchid mintea și urechile la bruma de adevăr pe care se fundamnetează aceste teorii de parenting moderne. Bașca, neuroștiința modernă (pleonasm?) vorbește despre biasul creierului de a prefera să accepte cu precădere acele informații care-i sedimentează convingeri vechi. Ce e nou? Off with their heads!

fie

b) mânați de frica de a nu-și strica odraslele, așa cum ei se simt a fi fost “stricați” de proprii părinți, turnându-și tone de cenușă în cap, se vor repezi în toate metodele de parenting, vor devora conferințe despre cum să nu-ți crești copilul, acceptând stoic biciul speakerilor, care vor induce si mai multă vinovăție în ciorba plină deja de vină a tinerilor părinți. Pentru că, preponderent, oamenii pe care i-am vazut interesați de domeniul parentingului sunt oameni cu copii de până în 7 ani. Îndrăznesc să spun că nucleul dur e la părinții cu copii undeva între 1-4 ani.

Dar ce te faci când nu poți aplica teoria cea bună?

fear-guilt23Ce te faci când, în ciuda orelor de conferințe bifate, în ciuda cărților de parenting care explică basically ce inocent și pur și perfect e copilul, și ce oribil ești tu, în ciuda tuturor acestor lucruri care ar trebui să te ajute să fii un părinte mai bun, mai empatic, mai răbdător, ție îți vine să-l dai cu capul de toți pereții? Sau să-l cerți? Sau să-i faci zob jucăria preferată! Ce faci cu toate (re)sentimentele astea? Simplu: te închizi în baie și în tine și bocești crunt, reîncărcându-te de vină sau faci penitență pe Facebook, doar doar s-o găsi (și stai fără grijă, că se găsește!) cineva care să te tragă de urechi și să-ți spună, doct: N-ar trebui să simți asta! Pune-te în pielea copilui. Empatizează! Când tot ceea ce ar trebui făcut (easier said than done, clar), ar fi să ajungi la sursa problemei: cum îți vine? de unde-ți vine? de ce-ți vine? Să… toate cele de mai sus.

Am participat recent la o conferință la care și eu, și alte persoane din sală, am pus întrebări concrete, despre cum putem gestiona anumite situații conflicutale cu copii. Știți voi, copii mici – probleme mici…copii mari… well…

Nu știu exact ce răspuns mi s-a oferit. Eram mult prea ocupată să-mi țin lacrimile în gât, de umilită ce m-am simțit, când marea speakeriță a început să se ia cu mâinile de cap și să țâțâie dezaprobator la adresa comportamentului meu matern. Mi-am făcut mea culpa, i-am spus că de-asta mă aflam acolo, să aflu cum să procedez astfel încât să nu mai fiu o mamă care să facă lumea să se ia cu mâinile de cap (ok, nu i-am spus fix asta, dar pe acolo). O altă mamă a fost la fel chestionată vizavi de ce și cum îi spune copilului să facă nu știu ce. Last thing I know, femeia părăsea sala cu sclerele roșii. Și ea își adunase tot plânsul în gât. Și nu era nimeni acolo s-o aline.

Și eu, și ea eram acolo nu de mame rele ce suntem, ci din dorința de a afla cum putem îmbunătăți o relație, dar nu am primit empatie, înțelegere, iubire necondiționată (sau mă rog, vreo formă de-a ei). Am primit judecată, acuze și am plecat cu și mai multă vină pe umeri.

E bine și cu înțelegerea copiilor. Har Domnului, s-a bătut la copii ca la sacii de cartofi și look around. Generații întregi de oameni furioși, frustrați, blocați. Deci n-a prea mers. Acum trendul e la polul opus. Din nou, soluțiile sunt doar de moment. Nimic profund, nimic statornic, nimic pe termen lung. Când ceea ce ne trebuie, după umila mea părere, e vindecare, mai presus de orice. Un părinte vindecat de proprii săi demoni nu va strica copilul. Eu așa cred. Și nici n-o să aibă porniri dubioase. Și, iubindu-se necondiționat pe SINE, va da mai departe acest dar minunat și copilului său. Care, la rândul lui, va învăța să se prețuiască pe el însuși.

Or, când cu adevărat te prețuiești pe tine, nu mai ai nimic de demonstrat nimănui. Iubirea vine de la SINE. Și se dă, automat, autentic, firesc, mai departe.

Dar hei, de ce să vindecăm în profunzime când vina și frica sunt atât de profitabile? Și mai ales, pe fast forward. 😉

5 thoughts on “Mișcarea pentru susținerea părinților

  1. Da… greu ce cei mici, si mai greu cu cei mari. Am citit, am auzit multe chestii despre cum sa fi un parinte minunat, but guess what.. copii sunt atat de diferiti incat sfaturile se aplica doar in mica parte. La mine principala problema a fost gelozia intre frati si de aici, batai, muscaturi etc de la cel mare catre cel mic. Atunci am incercat toate sfaturile psihologilor: ignorat – facea iar mai rau si cel mic plangea, pedepsit – sub diverse forme, fara jucarii, singur in camera etc, nu a mers. Recompense sa fie cuminte gen “daca nu il bati primesti ….”. – nu a mers. Am recurs si la daca dai in el dau si eu in tine :)) – bad mommy i know – mi-am dat seama ca nici asa nu e bine… dar te lasa nervii.
    Am incercat sa fie cineva tot timpul in zona sa ii supravegheze asfel sa nu mai ajunga furculitele in ochi sau altceva de genul :)).
    Eu cred ca toate metodele astea trebuie adaptate fiecarui copil, si mamele chiar daca mai si gresesc isi dau seama cum e cel mai bine in functie de cum reactioneaza copii lor (sper…). Si tu ai 2 baieti, stii cat de diferiti pot fi chiar daca au parte de aceeasi educatie. Asa ca si comportamentul tau/al nostru se pliaza pe al lor.
    O zi frumoasa!

    • Da, am citit la un mom dat un articol despre metode de parenting diferite aplicate copiilor aceleiasi familii. Si mi s-a parut ciudat, dar experienta femeii care povestea acolo mi-a dat de gandit. Daca temperamentul este innascut si daca ne nastem diferiti, atunci nu care cumva trebuie sa adaptam tot ceea ce invatam? Felul in care e fiul meu cel mare construit si felul in care eram eu la varsta lui….. could not be more different! De unde si dificultatea mea de a-l intelege. Sa vad cu astlalt, mititel…cu ce fel de temperament si comportament a venit pe lume :))

  2. Ieri am primit newsletterele de la babycenter pt fiecare copil:
    – unul pt 2 ani (Laura are 2 ani si jumatate) unde spunea de perioada de vaicareala si urlete
    – unul pt 3 ani (Radu are 3 ani si jumatate) unde spunea de perioada de tantrum
    Si exact asa e. Imi vine sa ma dau cu capul de pereti uneori pt ca ajung in situatia in care nu stiu ce sa mai fac.Off, e greu, dar frumos cand reusesti sa-i calmezi, cand vezi ca le e bine si te miri si tu ca ai reusit sa cresti asa minunatii :-)

  3. Eu acum 3 ani am invatat de la fiica mea: sa ii fac ce mi-as face mie daca as fi in situatia aia. La ea a mers: libertate, incredere, curaj, imbratisari. Nu imi spuneti ca e fata si e cuminte: are de 2 ori capul cusut.

Leave a Reply