Pledoarie pentru terapie

Nu e ușor să vorbești despre terapie. Mersul la psiholog e mai intim decât sexul. E infinit mai simplu să-ți pui chiloții pe masă, într-o discuție, decât să inviți lumea la tine-n inconștient. Un tărâm cu legi proprii, cu pericole invizibile, la fiecare pas. Călătorie imprevizibilă, pe un Styx cu ape tulburi, cu Cerberi fioroși care păzesc zdravăn marile descoperiri de sine și un Charon care seamănă al naibii de bine cu mama sau cu tata. După caz. Cazul fiecăruia.

Și cu atât mai greu e să vorbești despre terapie în acest spațiu mioritic, în care psihologii sunt priviți cu neîncredere, asimilați psihiatrilor, iar mersul la psiholog este echivalent cu recunoașterea unei neputințe, a unui handicap personal atât de mare încât… săracul… se duce la psiholog…. o fire slabă.

Intangibilă și cu rezultate dificil de cuantificat imediat, psihoterapia stă pe aceeași stradă cu vrăjitoria, în mintea multora dintre concetățenii noștri. Ba, îndrăznesc să spun, Vanesele și Mamele Omizi au mai multă credibilitate decât terapeuții. E suficient să pomenești despre ipoteza unei vindecări pe-o canapea de psihanaliză, că ochii încep să se dea peste cap, limbile plescăie atoateștiutor și mâinile se aruncă în silă pe lângă corp. “Lasă că știu eu! Ăștia-s mai nebuni ca toți nebunii!” La alții însă se stârnesc niște furii agresive, de parcă i-ai trimite pe ei acolo, nu pe tine! Sau poate că… despre asta să fie vorba? Hmmm….

Am îndrăgit psihologia încă din clasa a zecea, când am avut-o materie în orar. Probabil a ajutat și profesoara blajină cu care îmi plăcea să stau de vorbă în afara orelor de școală. Mereu îmi făceam drum pe la nou înființatul și exoticul Cabinet Psihologic al liceului, acel loc unde ajungeau copiii “cu probleme”. Le aveam și eu pe ale mele și mi se părea firesc să încerc să le rezolv. Adolescența e complicată. Ajută să ai pe cineva cu care să vorbești iar uneori părinții nu au acea perspectivă de care e nevoie într-o anumită situație de viață, oricâtă psihopedagogie ar cunoaște.

Și niciodată nu mi-a fost mai clară nevoia de vindecare decât în momentul în care am devenit eu însămi părinte. Nu degeaba oamenii o iau razna după ce li se nasc pruncii. Pentru că, odată cu cei mici, se nasc și ei, ca părinți. Plămădiți din esența propriilor lor părinți, amestec de tare de mamă cu tare de tată, frici, frustrări, neputințe, speranțe imense, visuri mărețe, promisiuni de mai bine și jale pentru ce-a fost. Ăsta e cocktailul mirobolant cu care “vine pe lume” un părinte. Care iată, acum are sfânta misiune de a duce mai departe actul de creație.

“Greu se fac oamenii oameni”. 

Din clipa în care afli că vei avea un copil, fie că ești femeie sau bărbat, povestea ta ca părinte începe să se scrie. Sigur, asta dacă ești cât de cât interesat de aspectul ăsta și dacă dai 2 bani pe partea asta de viață. Problema e că în scenariu se amestecă și paragrafe pe care nu le vrei acolo. Ca de exemplu, sentimente nasolcuțe. Ca de exemplu, ura față de copil. Sigur, îl iubești nespus, dar mai simți ceva, pe lângă această iubire imensă, despre care ai citit pe toate gardurile. Nu te-a pregătit nimeni pentru acest sentiment. Nu ți-a spus nimeni că s-ar putea să-l și urăști. Pentru tot ce ți-a făcut – ți-a răpit libertatea, ți-a stricat somnul, ți-a îndepărtat prietenii și, sub masca “unirii”, a pus iremediabil o cratimă între tine și partenerul de viață. Hmmm…. Urât. Dar n-ai timp să-ți plângi viața și identitatea pierdute. Trebuie să alăptezi la cerere. Sau să pregătești biberoane cu copilul răcnind în miezul nopții. Trebuie să-l poți în brațe și să-i vorbrești. Iar când doarme, nu, tu nu dormi – ăsta e un mit – tu încropești o mâncare, sterilizezi biberoane și pompă, faci pipi și poate, poate!, ajungi să te odihnești un pic, până când o iei de la capăt. Și, după cum te amenință toate prietenele tale care deja au trecut prin etapa asta, știi că de fapt asta e faza ușoară. Stai să vezi ce vine! Ups, n-ai timp. S-a trezit copilul.

Zilele trec, frustrarea se adâncește, iar sentimentele negative sunt adânc îngropate. Ce mamă bună își permite să dea glas unori astfel de gânduri? Ar fi imediat taxată sau, mai rău, trimisă la psiholog. În schimb, sentimentul de inadecvare se adâncește. Nici ea nu știe ce se întâmplă. Și simte că nu e suficient de… mamă. Așa încât, în rarele clipe de liniște, va devora cărți și metode de parenting, articole pe bloguri despre creșterea corectă a copiilor, doar doar o afla cheia fericirii alături de copilul pe care l-a visat o viață întreagă! Și cum te faci o mamă bună? Păi stând acolo, zi lumină, botic în botic cu copilul.

De aici, până la haos, nu e decât un pas. Cuplurile se răcesc, soții pleacă de acasă, acuzele se îndesesc – ești o mamă nebună! ești un tată absent! – socrii se implică și mai rău fac, în multe cazuri apare divorțul iar în mijlocului urganului e el – copilul. Care nu înțelege procesele psihice care se derulează, dar care simte al naibii de bine. Simte furie, simte frustrare, simte tristețe. Care vin toate valuri valuri peste el și ghici ce, n-o să știe ce să facă cu toate astea. Așa încât poate că o variantă ar fi: să plângă. Mult. Săracul, face și el ce poate ca să se ajute. Și iată, după ce totul se duce naibii, nici copilul nu e cum l-ai visat. Au! Rewind. N-ai voie să gândești AȘA! Iar moț peste toate, copilul probabil va crește gândind că e responsabil de nefericirea părinților săi. Asta dacă nu cumva își reprimă și el gândurile astea și și și…

Eu nu am trecut prin Iadul ăsta cu bebelușul meu.

Pentru că am trecut prin Iadul ăsta cu primul copil. Cel ne-biologic. Spre deosebire de mamele naturale, care-și fantasmează copilul timp de 9 luni, cât îl poartă în pântece, eu l-am para-fantasmat timp de 2 ani. Atât a durat aspectul juridic al problemei. Iar copilul real l-a depășit din toate punctele de vedere pe cel visat. Copilul real era zvăpăiat. Nu știa să se joace singur. Nu avea abilități cosiderate “normale” construite. Era lipit de mine. Avea nevoi pe care nu puteam să i le rezolv. Eram complet depășită de situație. Am intrat în panică. Citeam și citeam și citeam forumuri de părinți adoptivi, devoram cărți de psihologie infantilă, mă documentam despre joacă (da, nu știam cum să mă joc cu un copil de 6 ani), sufeream când lumea din jur se uita lung la mine și-mi taxa fiecare greșeală – tz tz tz…. să nu-i mai spui/faci/zici/ asta… – și nu înțelegeam de ce metodele de parenting despre care citisem pe site-urile destinate părinților nu dădeau roade.

Iar în tot timpul ăsta, eram și eu gravidă.

O lege de aur spune că dacă mintea nu e bine, nici corpul nu va fi bine. Începusem să mă îndoiesc de decizia de a avea un copil. Deja aveam unul și nu mă descurcam deloc! Nu eram o mamă bună, de fapt, mi se și spusese că mamă devii abia când naști. Copiii adoptivi? Pf! Nu se pun la socoteală. Nimic mai fals și mai incorect și mai nedrept de atât. Iar eu plecam urechea la toate considerațiunile celorlalți, iar părerile lor mă făceau să mă simt oribil. De jur împrejur, numai mame bune. Mame care-și dedicau tot timpul copiilor lor, mame care aveau activități cu ei, mame care-i hrăneau corect, mame care, dacă copilul nu voia să mănânce, insistau și găteau până era copilul satisfăcut, mame care făceau tot felul de lucruri pentru că așa le venea, nu pentru că le spunea cineva să le facă! Iar eu nu eram așa.

Nu mai vrei copil? Te-ai răzgândit? Ok, zise corpul.

Hematiile mureau pe capete, sângele meu avea niște valori care au stârnit suspiciuni de boală autoimună, colul se micșorase amenințător. Aveam doar 18 săptămâni.

Și totuși nu voiam să renunț. Voiam să am și eu copilul meu. Îmi luase atât de mult să ajung să mi-l doresc… Știam că trebuie să fac ceva și pentru mine. Și, indirect, pentru el. Copilul din burtă, cu care încă nu apucasem să mă conectez. La gălețile de vină pe care le simțeam în legătură cu copilul cel mare se adăuga o uriașă vină de a nu-i fi pus încă Mozart în căști copilului cel embrionico-fetal. Bașca, mă mai și supărasem când am aflat că era tot băiat! Oficial, eram cea mai rea mamă din Univers!

Când ajungi să nu te mai suporți tu pe tine, e cazul să iei măsuri. Așa încât am intrat în terapie. Unde am descoperit o tonă de lucruri despre mine. Unde am aflat că toate sentimentele de mai sus sunt normale și că, deși tabu, conectarea cu copiii biologici sau nebiologici este o treabă deseori complicată. Pe care nu prea poți s-o gestionezi singură, oricâte metode de parenting sau oricâtă operă freudiană ai citi.

Pentru mine, cea mai bună soluție s-a găsit acolo, pe canapeaua de psihanaliză, rânind la trecut, scormonind bube calcifiate, chiuretând spaime ancestrale și pansând rănile vechi. E greu? E cel mai greu! Descoperirea de sine este anevoioasă, uneori ai revelații minunate, alteori însă descoperi ditamai balaurii cu șapte capete acolo unde credeai că zburdă inorogi pe curcubee. E dificil și-ți vine să fugi la fiecare pas! N-ai bani, n-ai timp, nu-ți place mutra terapeutului, uăști cadrul, ți se pare injust și profitor…. aaaah! Câte piedici! Dar când te uiți în urmă, la cel care-ai fost înainte de terpie și cel care ești acum, la luni sau chiar ani distanță (bravo ție!), conștientizezi cam cât de mult ai crescut. Procesul este uimitor.

Nu îndrăznesc să spun că asta e soluția pentru toată lumea, dar îndrăznesc să cred că atunci când propria viață te depășește, e o soluție care merită luată în calcul cu seriozitate. Evadăm când ne e greu, pentru că fuga e mai ușoară decât lupta. Băgăm capul în nisip, ca struțul, pentru că realitatea din jur e dificil de privit, dar asta nu înseamnă că pericolele dispar. Ne înecăm în distracții de moment, menite să rezolve simptomul, nu și cauza iar a doua zi o luăm cu nefericirea de la capat.

Iar dacă suntem părinți, cu atât mai mult este obligatoriu să ne vindecăm noi pe noi înșine înainte de a (de)forma copiii pe care-i avem. Degeaba învăț eu la un curs că nu e ok să-ți bați copiii, dacă mie-mi vine să fac asta zilnic și, ca să fiu părintele pe care mi l-am imaginat o viață că voi fi, reprim la greu tot ce-mi vine, doar doar copilul meu va crește fără traume. Dar oare unde s-or duce refulările?…

În boli. În relații stricate cu cei din jur. În căsnicii destrămate.

Așa încât, nu-i mai bine să fie mama bine? Să fie tata sănătos la cap? Să acordăm atenție nu doar mușchiului și mațului, ci și minții? Așa cum (teoretic) ne îngrijim corpul, lucrându-l la sală de 2-3 ori pe săptămână, de ce nu ne-am îngriji și mintea? Și poate că viața ar deveni ceva mai îngăduitoare.

2 thoughts on “Pledoarie pentru terapie

  1. Pingback: Nepotrivirea de caracter | Câteodatã Soare

  2. Pingback: De cati psihoterapeuti e nevoie ca sa schimbi un bec? | Câteodatã Soare

Comments are closed.