Stai jos, 4!

Carevasăzică, am zis sa ies din zona de confort (mă tot distrez cu chestia asta de ceva vreme) și am fost aseară la un curs în care am învățat lucruri minunate, absolut minunate pe bune, despre relația cu copilul, am învățat un instrument grozav de comunicare cu copilul, plin de (cum altfel) emaptie și minuni din astea. Bașca, în weekend am ars-o cu vibrație înaltă, iubire iubire iubire…. the works! Deci aveam toate datele să am reacții corecte, desprinse din manuale.
Venim noi acasă, încărcați de iubire și înțelegere și lucruri înălțătoare și aflăm că, din nou, la ora de engleză n-a fost potolit. Am ales să-i oferim ore de engleză acasă. For the record, “doamna” e o dulceață de fată, blândă și bună, care zice cu jumătate de gură ce e rău, în schimb scoate în evidență calitățile odorului până la cer și înapoi. Problema zvăpăielii a apărut de la prima oră. Am discutat cu Vlad, am vorbit cu profa, am găsit metode care să-l focalizeze etc. Inclusiv aseară, când mătușa baby sitter ne-a întâmpinat cu o tonă de acuze la adresa copilului, am fost pe post de avocat al copilului și am încercat să-i explic mătușii în etate că totuși e copil, că e greu să stea potolit, că e în firea lucurilor să se agite, că e cam târziu pusă ora, că trebuie să-i înțelegem și noi nevoile lui, care poate nu sunt aceleași cu ale noastre….bla bla bla bla bla….. Mătușa a conchis scurt: “Atâtea scuze îi mai găsești, pe ăsta trebuie pus bățul!”
Vai, ce urât. So… last century of her!
Azi dimineață, zic sa pun în aplicare noua jucărie de comunicare și să intru în dialog cu copilul, explicându-i cu dragoste lucruri, să pun limite cu fermitate, dar totodată să-i ofer și lui un spațiu de exprimare propriu. Că na, am înțeles că generația asta e altfel decât am fost noi. OK, lucrăm deci cu materialul clientului.
Și încep.
– Vlad, cum a fost aseară la engleză?
– Bine.
– Ce-ai mai învățat?
– Nume de animale.
– Ce-a zis doamna despre tema ta?
– A fost bine.
– Ți-a placut ce-ai făcut ieri?
– Da.
– Am auzit că iarăși ți-a fost greu să te stăpânești și nu ai stat locului.
– Da.
– Ce se întâmplă, Vlad?
Ridică din umeri.
– Spune-mi te rog, care e problema, ca să putem s-o remediem. (mă gândesc că poate, o oră jumătate e cam mult, că poate ora e cam târziu pusă etc. La capătul meu de comunicare, fac tot ce-mi stă MIE în putință ca să meargă lucrurile bine.)
– Nu mă pot abține.
– OK, știu că ai prefera să alergi și să te joci decât să citești sau să faci lecții, dar nu se poate asta…..
Bla bla bla…. Ridică două degete. Să mă oprească. Să zică și el ceva. Perfect îndreptățit, legitim și normal. Mă bucur chiar că vrea și el să intre în dialog, să facă ceva cu capătul lui de relație, mama lui de capăt de relație și de dialog. Așa că îi dau cuvântul:
– La 8 trebuie să fiu la școală.
Cu alte cuvinte, hai mai ușor cu ora de dirigenție matinală, eu la 8 am o treabă și tu nu faci parte din ea. 
În clipa aceea, s-au topit și iubire necondiționată, și vibrație înaltă, și parenting corect, și sfaturi de psiholog, toate toate toate s-au ripisit într-o mare de neputință, dezamăgire și confuzie generală. De ce nu merg toate alea?!? De ce nu sunt de ajuns? De ce eu am fost altfel? 
Cred cu toată ființa mea că love is the ONLY way, că dacă stimulezi pozitiv un om scoți rezultate infinit mai bune decât dacă i-ai da în cap și că umilirea ucide, apelativele înjositoare dărâmă și cred, da, cred că părinții au OBLIGAȚIA de a nu-și programa copiii. Pentru că eu am funcționat așa! La școală nu mă motiva un 4 dat întru ambiționare, ci un 10 dat pe credit. Profesoara știind că POT de 10. Și puteam și ajungeam acolo. Fără constrângeri, fără zăhărel, dar cu un motor ambalat cu super combusibil: încrederea în mine. Joburile care m-au hrănit au fost cele în care șefii m-au încurajat și mi-au dat instrumentele necesare creșterii, nu cele în care eram umilită în ședință și eram judecată pe alte criterii decât performanțele profesionale.   
Așa încât știu teoria, îmi asum teoria, SUNT teoria! Și cred teoria. 
Și la naiba, de ce nu merge? De ce vorba bună a mamei e ignorată cu grație, dar vorba aspră a tatălui are efecte imediate? 
Sunt sigură că mulți mă vor pune la colț pentru cele scrise aici, mulți vor condamna și mulți vor sări cu sfaturi despre cum să faci lucrurile să meargă cu binișorul. Pardon, cu empatie, că asta e marea dudă these days. Mi se vor recomanda cărți de parenting. Sigur, cu bune intenții, firește. Pentru că de foarte multe ori, în spatele acestei nevoi de empatie față de copii (care e foarte ok, în esență), stă de fapt nevoia părintelui de a fi fost el însuși înțeles de părinți. Și de și mai multe ori, părintele de azi se poziționează într-un etern rol de copil, uitând să fie el însuși părinte! Am observat ieri că mulți părinți sunt realmente timorați în relația cu copiii lor, copleșiți de frici și de anxietate – dacă îl traumatizez? dacă ajunge ca mine? dacă mă transform în mama/tata? dacă dacă dacă? – urmarea firească fiind inacțiunea: mai bine nu mai fac nimic și-l las să crească LIBER! Care “liber” e o filosofie în sine. Și ea, teribil de corectă în esență! Minunată! 
Dar tare mă tem că mulți dintre cei care dau sfaturi sau care acum, în clipa asta, judecă nemilos, sunt părinți cu copii mici. Cine țâțâie din cap în clipa asta probabil încă are un copil mic acasă, poate chiar un bebeluș drăgălaș, pe care nu și-l imaginează nicio clipă a fi capabil de sfidare, de refuz, de încăpățânare. 
Și mă mai tem că mulți părinți uită un factor important din ecuația asta: natura. Firea copilului. Uită că poate dacă au copii ascultători, e și datorită copilului. Poate așa a venit el pe lumea asta. Poate ai tu, ca părinte, noroc! Iar copilul tău face ce-i spui din prima. 
Noi ăștilalți, mai neputincioși oleacă. Ne scuzați, dar ne străduim. Și ne auzim mai pe la 8-9 ani așa. Și apoi la 15. Sau la 17. Mai vorbim.  

5 thoughts on “Stai jos, 4!

  1. Era o vreme cand imi doream enorm sa am copii care nu seamana cu mine. Pe considerentul ca eram prea cuminte, prea sensibila, usor de ranit, dezvoltam usor sentimente de vinovatie, fara sa iau in calcul ca, poate tocmai aceasta vulnerabilitate ma ghida in directia buna. Si recunosc, eram usor de manipulat spre performante, daca stiai pe ce buton sa apesi. Acum…acum, cand am copii, m-am razgandit.

  2. Personalitatea copilului e foarte importanta si se vede intr-o familie cu mai multi copii (deci cu acelasi tip de educatie) cat de diferiti sunt .
    Bineinteles ca cei mai sfatosi sunt cei cu copii mici. Eu am devenit mama foarte devreme ( 22 ani ) si toti cei din preajma mea m-au “invatat” cum sa cresc copilul; acum copilul meu e mare si as putea sa le dau lectii … dar ma abtin. Din pacate nu uit cum ma jigneau ( neintentionat probabil dar… ) cu sfaturile lor ridicole, ei necunoscandu-mi copilul deloc.

  3. Diana, din infima mea experienta cu comunicarea relationala (foarte infima, mentionez) daca imi permiti sa-ti zic ce am observat din dialogul tau (poate din cauza asta iar nu a functionat) – tu nu vorbesti despre tine… te pozitionezi la capatul lui de relatie: cum a fost la engleza, ce-ai invatat… Si da, treaba asta cu pozitionatul acolo, in locul celuilalt, in casa celuilalt e o intruziune, si cu cat creste copilulul (sau adultul) cu atat e mai nasol. Gandeste-te la relatia dintre doi adulti, poate la voi nu se aplica, daca l-ai intreba pe domnul tau: cum a fost azi la serviciu, ce-ai facut, ce-ai mancat, ce-ai.. ce-ai… crezi ca ti-ar raspunde prea des si mai mult decat monosilabic? eu am tot experiementat chestia asta inca de cand imi amintesc cu ai mei parinti, asa nu-mi venea sa le zic nimic nimic, ma sufocau… si vad asta si in relatia cu sotul si in relatia cu copilul (chiar daca e de gradinita). daca ma ia gura pe dinainte si o intreb pe ioana ce-ai mancat azi la gradinita, ea invariabil imi zice: nu mai stiu. si gata. end of story :) Trebuie schimbat modul in care vorbim…. si poate d-asta avem nevoie de oameni care sa ne zica cum se face schimbarea… eu una nu ma pricep singura :)

  4. Dana, la noi situatia e mai deosebita. Vlad e un copil care pana la 6 ani a crescut cu bunica materna, nu a fost dus la gradinita, nu stia nimic din ce majoritatea colegilor lui stiau cand a intrat la scoala, asa incat el nu prea mai are timp de irosit. Neavand obisnuinte create pe partea asta de studiu, e foarte greu sa-l aduni cu binisorul la masa de lucru. N-o sa incep discutia despre sistemul de educatie romanesc, asta e, asta avem, il luam ca atare. Daca eu ii dau copilului libertatea de a face ce vrea el cu capatul lui de relatie, el o sa aleaga joaca. Tot timpul! Si atat. Asa incat ma tem ca nu prea merge asta cu: eu iti cer sa….., pentru ca el imi raspunde (a facut-o) negativ. Si nu mai stiu sa duc discutia in mod empatic dupa asta. Aici e problema mea. Poate nu reusesc eu sa aplic teoria asta frumoasa, am eu probabil un handicap, dar mi se pare ca multe dintre teorii spun ce NU trebuie tu ca parinte sa faci. Ce NU trebuie sa spui. Nu vine nimeni sa-mi spuna CUM si CE sa spun. Noi, parintii, avem aproape numai interdictii. Sunt perfect de acord ca nu e datoria copilului sa-mi implineasca mie nevoi si dorinte si alte rahaturi neimplinite de mine. Dar nici nu pot lasa un copil in plata lui in ideea ca poate, din proprie intiativa, la un mom dat, o sa faca ce trebuie. Si poate sunt tarele mele, de fosta eleva olimpica, dar ma uit la colegii de scoala si sincer, vreau sa se pozitioneze intre copiii buni, nu intre ceilalti. Iar copiii buni sunt copii cu program, cu reguli, cu din astea. Ma durea sufletul cand in clasa intai, la serbare, erau copii care stiau sa recite poezii, sa cante la un instrument, sa spuna o poezie in engleza, iar Vlad mai nimic. Si problema nu e ca mi-era mie jena (in fond, nici macar nu-l crescusem eu pana tunci, asta era). Problema era ca s-a simtit el prost dupa. Si mi-a zis: vreau sa invat lucruri. Sigur, entuziasmul s-a pleostit in timp, dar ideea a ramas. De asta zic. Toate bune si frumoase in teorie, dar practica ne omoara. Si nu, nu cred ca e o solutie sa nu mai existe serbari :)

Comments are closed.