Hai la mulți ani

Acum un an pe vremea asta, eram gravidă și deja începeam să număr saptămânile până la marele eveniment, care avea să se întâmple pe 6 februarie. Carevasăzică, mai aveam de așteptat și de numărat, dar eu nu știam asta atunci. De asemenea, habar n-aveam la vremea respectivă că-mi voi iubi atât de mult copilul. Speram să-l îndrăgesc măcar pe jumătate cât îmi iubeam pisicile, pentru că intuiția îmi spunea că dacă există iubire, orice e posibil. Nu-mi puteam încă imagina, anul trecut pe vremea asta, cum e să fii mamă pentru doi copii. Și totul, într-un timp atât de scurt. Vlad abia intrase în viața mea, cu doar câteva luni înainte și-mi răsturnase întreg sistemul de valori și convingeri. Nici bine nu mă așezasem în papucii de mamă adoptivă, că în scurt timp deveneam mamă cu acte în regulă. 
Cred c-ar fi fost mai ușor dacă m-aș fi apucat de echilibristică într-un montagne russe. Mâncând maioneză în timp ce-mi făceam acrobațiile. Iar dacă din tonul meu deduceți că mă cred vreo mamă eroină, e pentru că așa mă simt.
Câteodată. 
Pentru că altădată, mă simt complet nepregătită pentru mămicia asta. Avându-l și pe cel mare în paralel, nu pot decât s-o țin într-o îndoială permanentă. Sigur, e (mai) ușor cu un bebeluș. Un copil mic nu-ți pune probleme de educație, nu trebuie să stai și să gândești răspunsuri potrivite pentru vârsta lui dar și lămuritoare în același timp și, totodată, jurnalistic de obiective, astfel încât să nu-i induci copilului temerile tale, fobiile tale, preconcepțiile tale. Complicat. La bebeluși se lasă cu eternele dezbateri: doarme în pat cu părinții sau nu, e purtat VS plimbat, e alăptat VS lapteprăfuit, are sau nu suzetă… și cam atât. Mai vine controversa cu vaccinurile și creșa/grădinița și aia e. 
Sigur că da, orice mamă se va uita în stânga și-n dreapta, își va compara evoluția copilului cu a altor copii, va cere sfaturi de la mame pe care le admiră, va invidia alți copii și toate astea sunt în regulă. Se înscriu în datele și tarele umane cu care venim pe lumea asta. Drept care, mă întreb și mă îndoiesc. Mult. 
2013 a însemnat o răsturnare de valori. De unde înainte, eram o adevărată Cruella, care nu tolera plânsetul de bebeluși în imediata-i apropiere, iată-mă la vreo 7 luni după ce-am născut, plângând cot la cot cu copilul de maximum 2 luni al unui om al străzii, neconsolat în nicio formă de tatăl ignorant într-ale bebelușilor. Similar, înainte de a-l avea pe Vlad, nu aveam nicio reținere în a recomanda o bătăiță sănătoasă aplicată copilului neascultător. Nu doar că m-am găsit complet neputicioasă în fața unei astfel de soluții, când Vlăduțul de doar 7 anișori a dovedit un tupeu ieșit din comun și-o abilitate de a minți care pe mulți i-ar înverzi de invidie, dar mai mult decât oricând, astăzi intuiția din nou îmi spune că vorba dulce aduce mai multe decât nuielușa lui Moș Nicolae. Desigur, date fiind noile constatări, zic un smerit never say never și îmi las convingerile în compania semnului întrebării. Că deh, sunt pățită. 
Și nici măcar asta nu e suficient. Oriunde mă uit, lumea e plină de certitudini. Oamenii fără copii măcar au o scuză. Pe bune că nu știi cum e, înainte să-ți adormi sau să ți-i hrănești pe ai tăi. Și vorbești doar din perspectiva de copil, care e OK, e importantă și fără îndoială nu trebuie să uităm cum am fost când am fost copii noi înșine, dar perspectiva trebuie să fie rotundă. Așa încât eu una nu mă supăr când oamenii fără copii comit judecăți de valoare și dau sentințe. Been there, done that! Dar cei cu copii? Adevărul e că habar n-avem de nimic. Nici chiar atunci când avem impresia că ne-am prins cum stă treaba cu copiii ăștia, nici măcar atunci n-avem habar de nimic. 
Așa încât, printre incertitudini, printre nopți nedormite, când te întrebi dacă ai făcut ce trebuie, dacă ai procedat ”corect”, dacă a mâncat/dormit suficient, dacă l-ai condamnat la o viață de terapie cu vorba aia strigată la nervi sau dacă, dimpotrivă, te întrebi dacă nu cumva ai uitat să impui limite, pentru că-i mai comod și mai ușor așa – liber, printre toate astea, nu uita că ești OM
Și că faci o treabă minunată. Ești mamă, ești tată, ești părinte, iar asta e al naibii de complicat. 
Nu știu ce dorințe ai pentru anul următor. Poate la 12 noaptea o să te rogi să-ți fie copiii sănătoși. Să mânânce tot din farfurie ăla micu. Să câștige Cangurul Matematician ăla mare. Să ai bani să-i duci la Disneyland. Nu contează. Ce contează e, ca la 23.59, să-ți amintești că a fost un an în care, printre altele, ai construit Viitor. Bravo. Meriți să ți se-ntâmple dorințele de peste un minut.   
La mulți ani!