Adevăr sau provocare. Sau amândouă

Am o gură bogată. Nu am deloc tact, nu știu cum să evit, prin vorbe, versiunea mea de adevăr, sunt al naibii de sinceră și îmi țin cărțile pe față. Dacă nu, mai bine nu mai joc. Nu posed arta abilă a îmbrobodelii, iar conceptul de ”sugar coating” îmi este complet străin. Realmente depun eforturi consistente de a minimaliza efectele dezastruoase, atunci când sunt înghesuită la colț și mi se cere o părere care știu sigur că va supăra. Și tare mă mai pricep la supărat lumea! Pre mulți am pierdut și pre mulți voi mai pierde în viața asta din cauză că n-am frână la… păreri. Și limbariță cronică.

Am fost acuzată că-mi lipsește empatia. Ceea ce, tehnic vorbind, m-ar face psihopată. Mi s-a spus că nu știu să fiu aproape și atât, mi s-a reproșat că nu știu să fiu o bună prietenă, pentru că o bună prietenă susține și nu judecă, o ființă cu adevărat empatică rezonează cu un om căzut la pământ și, spre deosebire de un psihopat sadic, nu-i cară picioare în gură când zace acolo, în propria mizerie. 

Și până la un punct, au dreptate. Când mi se umple paharul, izbucnesc vulcanic, aparent irațional, tind să fug, ca să-mi curm totuși suferința și în fuga mea, antrenez tsunami-uri emoționale. De ce fug? De văicăreală. 

Am o anduranță solidă la suferință. Probabil ar fi trebuit să mă fac medic. Tolerez mațele despicate, și la propriu și la figurat. Chirurgia mi s-ar fi potrivit mănușă. Identifici problema, desfaci, râcâi, scoți, tai, pui ceva în loc, coși și faci măi măi după. Dar „vindecătorului” din mine îi este foarte greu să înțeleagă cum de, pus în fața iminenței morții și a soluției de vindecare, un om întreg la cap ar alege, de bunăvoie, să stea. Să nu facă nimic. Să-și plângă soarta și… atât. 

Am trăit odată o despărțire dureroasă de un om de care mă legasem mult prea mult pentru frageda vârstă de atunci. Am suferit cum nu știam că e posibil, omenește, să suferi. Am avut atunci un grup de suport strașnic. Care m-a ținut și nu m-a lăsat să mă duc prea tare la vale. Dar orice om care susține are o limită. În cele din urmă, brațele îți amorțesc, umerii dor, oricât de mult ai „ține”, iată, la cel năpăstuit, vine o vreme când șimți că toate eforturile tale sunt zadarnice și că cel mai bun lucru pe care l-ai putea face ar fi să-i dai drumul și să pleci. 

Grupul meu de suport exact asta a făcut. Exasperată de lamentările mele interminabile, cea mai bună prietenă, reazemul meu de până atunci, m-a lăsat vorbind singură în plină stradă și a plecat, șuierându-mi peste umăr că dacă o să mai vreau s-o caut după ce-mi trece obsesia, s-o fac fără probleme, dar până atunci ea nu mai poate. Punct. 

Și bine mi-a făcut. Pentru că m-a forțat să mă privesc în oglindă. Să ridic ochii și să văd chipul hâd al falsei neputințe și cercul vicios în care mă aflam. A fost, dacă vreți, radiografia de care aveam nevoie ca să scap de tumoră. Chirurgul tot eu mi-am fost. Dar în scurt timp am scăpat de groaznica boală  de care suferisem până atunci. Tumora văicărelii a fost scoasă. Sigur că rămân cicatrici, sigur că ele vor fi acolo pentru tot restul vieții, urâte remindere ale unei suferințe greu de explicat, dar pericolul real fusese înlăturat. Definitiv. 

E asta oare lipsă de empatie? Este indiferență? E sadism? Sau poate că e dovada supremă a empatiei și a prieteniei? Să-i fii aproapelui oglinda de care are nevoie atunci când mintea îi este tulbure? Că doare? Sigur că da. Că vrei să spargi oglinda răutăcioasă, sadică și lipsită de empatie? Categoric! 

Dar, înainte să o faci, gândește-te că dacă totuși nu o spargi, există șansa ca într-o zi, să vezi din nou ceva frumos acolo.