Meserie fără job description

Citeam deunăzi un articol despre cât de greu e să fii mamă. Am rezonat cu vorbele autoarei, l-am share-uit in buna tradiție pe pagina de Facebook, am iscat scandal în casă și am început să amestecăm cu o lingură nouă eternul căcat: Cine face mai multe în casă? Bărbat VS Femeie. Oprimare VS Supunere. Feminism VS Genetică. Bou VS Vacă. Concluzia zilei: e al naibii de greu să ne creștem copiii, orice am avea în chiloți. 

Să tragem aer în piept, să depășim oripilarea vai-ce-urât-a-vorbit-Diana, să dăm jos zidurile de autoapărare care țipă isteric: dar eu îmi IUBESC copilul și ADOR să am grijă de el bla bla bla…. adevărul e că dăm în brânci. Că oricât de mamă perfectă ne credem sau oricât de tată de colecție ne-am imagina că suntem, când nu ne vede nimeni, scrollăm discret Facebookul pe telefon în loc să ”bonduim” cu copilul. Îl ”uităm” 5 minute în plus la desene (dar la desene frumoase, curate, nu mizerii de Minimax), ca să vorbim la telefon sau pur și simplu ca să terminăm de citit despre bebelușul lui Kim Kardashian sau al prințesei Kate, după preferințe. 

Căutăm cu înfrigurare cărți și metode minune care să ne învețe să fim părinți! Mergem la cursuri unde psihologi renumiți ar trebui, chipurile, să ne predea iubirea necondiționată de copil. Că da, îi iubim, incontenstabil, dar ne e tare greu să ni-i creștem. Sau, cel puțin, ne e tare greu să ni-i creștem după standardele noastre. Nu știm să ne jucăm cu ei, nu ne place să ieșim la plimbare, ne plictisim de dat explicații la orice, ORICE! întrebare și urâm, cot la cot, TEMELE! Căutăm ajutor disperat în stânga dreapta – creșe, grădinițe, after-school-uri, cursuri fel de fel, bunici, bone, mătuși – pentru că noi nu suntem de-ajuns. 

Suntem o generație epuizată înainte de a împlini 30 de ani. 

Și mai suntem și-o generație de alintați. Da. Ați citit bine. Alintați. Miorlăiți. Părinții noștri au cunoscut vremuri grele. Vremuri de foamete, privațiuni, frustrări cât cuprinde. Bunicii noștri au trăit războaie. Sau chiar au luptat în ele. Purtăm în ADN-ul nostru moșteniri crunte. ”Ehehe, vremuri grele, ce știți voi…”, obișnuia să-mi spună bunica mea basarabeancă. 

Străbunica mea, spre exemplu, a fost deportată în Siberia. A pornit la drum cu 4 copii și a ajuns acolo doar cu doi. Ceilalți s-au pierdut. Printre picioare de soldați sovietici, dați din mână în mână, purtați în brațe necunoscute până au ajuns la un orfelinat undeva în Urali. Acolo au fost rusificați, amintirea României și a părinților chiaburi a fost ștearsă. Lobotomii de suflete pe bandă rulantă. Bunica mea n-a mai apucat să-și vadă tatăl, mort și îngropat cu o seară înainte de a fi luat pe sus și deportat și el în Siberia. Nu s-a îndrăgostit niciodată și a făcut mereu ”ceea ce trebuia”. Pentru copil. Apoi pentru nepoată. Îmi povestea cu naturalețe cum, în vremurile bune, în gospodăria lor se coceau zeci de pâini zilnic și se făcea mâncare pentru oamenii angajați cu ziua, pe câmp. Era cea mai mare dintre surori și avea grijă de cei mici, la fel ca mama. Câți dintre părinții noștri nu au fost responsabilizați de mici și introduși în munca silnică (ups, act ratat, voiam să spun zilnică) a casei? Fetele făceau gospodărie, aveau grijă de frații mai mici, iar băieții lucrau prin ateliere. Tăiau lemne. Și câte și mai câte. Mulți dintre bunicii și părinții generației noastre nu au făcut școli superioare. Dacă aveau o profesională! Drept care, de cum împlineau 18 ani, uneori și mai repede, intrau în serviciu. 


Și acum să ne uităm în oglidă. Cine suntem noi? Generația mea este o generație de sacrificiu, se spune. Pe bune?!? Noi nu am îndurat foamea. Nu am mers în armată, darămite să luptăm în războaie mondiale! Avem opțiuni profesionale. Școli. Trăim într-o lume care începe să funcționeze din ce în ce mai mult pe principiul discriminării negative.  Multe dintre fetele generației mele nu au fost lăsate în bucătărie. Să ne înțelegem, preferam oricând să citesc o carte decât să tai ceapă. Azi la fel. Mamele noastre, moștenitoare directe ale unei lumi oribile pentru femei, și-au crescut fiicele ca pe băieți: fă școală, învață, nu depinde niciodată de un soț, tu să ai banii tăi, fii deșteaptă, fă copii cât mai târziu. Și de la capăt: fă școală! Locul tău nu e în bucătărie. 

Nu avem exercițiul suflecării mânecilor și al muncii fizice. Pentru că, cel puțin în primii ani de viață ai copilului, maternitatea înseamnă și muncă fizică: ia-l, pune-l colo, ia-l de acolo, ridică-l, adu-l, ia-l în brațe, coace, blenduiește, taie, cară sacoșe de la piață etc. Nu mai merg pizzele comandate la 10 seara. În plus, suntem o generație cu puțini frați și surori. Mulți dintre noi nu avem deloc. Prima dată când am văzut bebeluși de aproape a fost când i-am născut! Și atunci, ne mai întrebăm de ce atâția părinți sunt anxioși? E suficient să ne uităm la locurile de joacă: nu te duce acolo! Nu pune mâna! Vino să te dezinfectez! Nu e voie! Las-o jos! Nu Nu Nu NU! Iar la polul opus, sunt părinți care nu spun niciodată NU. Pentru că li s-a spus lor, de prea multe ori. Și atunci, nu-ul lor devine da-ul copiilor lor. Iar agresivitatea pe care și-o reprimă în raport cu proprii copii este îndreptată spre exterior, către ceilalți. 

Adevărul e că ne e greu. Obișnuiam să detest clișee precum ”să fii mamă e un job full time”. De ce job? Să fii mamă e un rol. Nu un job. Nu neapărat o menire, nu neapărat o meserie. Obișnuiam, înainte de a avea copii, să mă întreb cum de există femei care și-au făcut cariere de succes din rolul de mamă? A fi mamă e ceva normal, cum să fii de profesie ”mamă”? Vezi sutele de bloguri de parenting care există în lume. Ziarele pe internet abundă în secțiuni dedicate părinților. Abia după ce am născut am înțeles că ”satul” care pe vremuri ajuta la creșterea unui copil, acum s-a mutat în online. Și că da, în majoritatea zilelor, pentru multe dintre femeile zilei de azi, a fi mamă e ca și cum ai avea un job. Greu. Mai mult decât full time. Un job din care nu-ți poți da demisa. Niciodată. Și atunci te apucă panica! Pentru că ce citești acolo, în marele online, te umple de vină. E un cerc vicios. Cu cât citești mai mult despre ce înseamnă să fii părintele perfect, cu atât te adâncești în vinovăție. Cu cât încerci să faci totul perfect, cu atât devii mai nesigur. Mai plin de îndoieli. Oare fac bine? Oare o să fie bine? …

Un lucru mi-e sigur. Niciodată nu am simțit la bunicii mei sau la părinții mei îndoiala de a fi părinte. Nu i-am simțit niciodată punându-și întrebări. I-am simțit siguri pe ceea ce făceau. Că au făcut și greșeli? Să-i judece primul părinte care a crescut perfect un copil. În niște vremuri marcate de probleme grave, deciziile de parenting nu ocupau atât de mult spațiu în mintea lor. Pe când, în vremurile noastre, marcate de abundență (da da, ați citit bine: abundență de oportunități, mai ales), uneori pare că ne creăm singuri probleme. Și mă întreb, câți dintre copiii generației mele vor crește simțindu-și părinții siguri pe ei? Pe deciziile lor, pe abordările lor, pe copiii lor. Pentru că nimeni și nimic n-o să ne învețe cum să facem să devină totul mai ușor. 

Dar poate că totul va deveni mai ușor când vom începe, cu adevărat, să ne iertăm. Pe noi înșine, pentru limitările noastre. Și să ne împăcăm cu bunele și relele noastre, cu tot ce avem noi în noi. Poate atunci și numai atunci, vom termina metamorfozarea din copii alintați, în părinți minunați. 

4 thoughts on “Meserie fără job description

  1. Oh da! Chiar ma gandeam inainte sa imi nasc fiul, ca pana la momentul respectiv eu nu tinusem in brate niciun nou nascut. Si ma cuprindea brusc teama. In noaptea de dinaintea plecarii din maternitate am cedat nervos, am inceput sa plang de teama ca voi ajunge acasa si nu voi mai avea suportul de acolo… Ma regasesc intru totul in aceasta postare. In loc sa ma atraga in bucatarie, mama ma trimitea la scoala, tocmai pentru a nu avea viata grea pe care a dus-o ea. Comparativ cu viata dusa de bunica mea, viata mea e plina de oportunitati.

  2. Noi trebuie sa gasim un echilibru intre roluri. Si e greu. Dar iata, macar devenim constiente/constienti de dezechilibre si tot e un pas in fata! :)

Comments are closed.