Luni de lapte

Și când să încep primele mese diversificate? În seara asta, mâine? o întreb eu pe doctoriță.
Când o să fiți pregătită, răspunde ea zâmbind înțelegător, ca și cum aș fi fost a mia femeie care întreba un lucru atât de evident.  


Am împăturit cu grijă foaia pe care-mi fuseseră trasate câteva linii generale pentru alimentația următoarelor luni și am ieșit din cabinet cu inima strânsă. Țineam în mână mai mult decât o simplă ciornă. Țineam un document care, printre altele, marca într-un fel subtil începutul sfârșitului a ceva ce n-am crezut că voi face vreodată: să-mi alăptez copilul. Și da, doctorița avea dreptate. Nu eram deloc pregătită să mă desprind.
Aveam mai puțin de 6 ani când, într-o vizită la niște prieteni ai părinților mei, am surprins-o pe gazdă alăptându-și fetița nou-născută. Imaginea m-a speriat și m-a dezgustat, dar în același timp m-a captivat, uitându-mă în continuare prin crăpătura ușii, neștiind dacă aveam voie să văd lucrul acela sau nu. 

Douăzeci și doi de ani mai târziu, asistam live la manevrele agresive ale unei asistente dintr-un spital ”Prieten al copilului”, care trăgea și împingea hăis-cea hăis-cea , ba de capul copilui, ba de sânul neexperimentat într-ale alăptatului, al unei prietene care tocmai născuse. Prima din grupul meu de prietene. ”Hai că acu e mai greu, da după aia o să vezi tu ce copil fericit o să ai! Hai nu te mai strâmba așa!”, continua asistenta speech-ul motivațional pentru prietena mea cu sfârcurile înroșite de atâta manevre dureroase, cu un copil care nu voia și pace să prindă cornul abundenței. În urma acestui start odios, copilul a trecut la biberon, iar proaspăta mămică a luat o pastiluță fermecată și gata chinul. Câteva luni mai încolo, o altă prietenă trecea prin aceleași orori. În a doua săptămână de viață a copilului, ea avea deja patru sfârcuri în loc de două, multe nopți nedormite la activ și un chef de viață nebun.
Nu, nu. Eu n-am să trec prin așa ceva. De cum voi naște, iau și eu pastiluța fermecată și trec la elegantul și nedurerosul biberon. În cei doi ani în care am avut timp să-mi fac curaj ca să fac un copil, am întors problema pe toate fețele. Și pe toate site-urile. Am citit bloguri care răcneau din toți bojocii: alăptare! Iar mamele care alegeau formula erau automat decretate mame rele, să fie luate, legate și arse pe rug în piața publică! De cealaltă parte a baricadei, mamele cu biberoane simțeau și ele nevoia să se apere, lovind în habotnicele care-și alăptează copiii până îi trimit la facultate, nebunele dracu! Ptiu, Satană!
Unde mă uitam, lacrimi și durere, nebunie, ură și demență. Great. Deci io cu ce-mi hrănesc copilul, dacă nu vă supărați?
Cu biberonul în cap și cezariana în inimă, m-am înscris la un curs de puericultură. La Motherhood Center. Vi-l recomand. Eram în luna a 7-a și simțeam că timpul aleargă în defavoarea mea și oricum nu știam nimic despre creșterea copiilor iar orice încercare a mamelor din preajma mea de a mă liniști spunându-mi să mă bazez pe instinct, era inutilă. Știam că n-o să fac față unui bebeluș. În orice caz, nu ca celelalte mame, care aparent știau totul. Mai mult decât atât: simțeau totul. Iar eu nu simțeam nimic. Doar frică.
Acest curs avea să schimbe totul. Cu maximă delicatețe, profesoara noastră ne-a întrebat dacă dorim să naștem natural. Nici una dintre noi nu voia asta. OK, nici o problemă, iată ce trebuie să știți în cazul unei cezariene. Capitolul următor: alimentația bebelușului. Cel mai bine e să fie alăptat pentru că beneficiile sunt imense, dar să nu uităm că și formulele din ziua de azi sunt îmbunătățite și ajută copiii să se dezvolte armonios, așa încât nu vă faceți probleme, o sa fie bine. Ciudat. Un subiect atât de controversat și atât de puțină patimă…. Începeam să mă relaxez.

”Dacă totuși veți dori să alăptați, rețineți că bebelușii se nasc cu instinctul suptului, pe care însă-l pierd dacă nu sunt puși la sân în primele ore de la naștere. Iată un filmuleț care arată exact abilitatea extraordinară a nou-născutului de a ajunge singur la sânul mamei și de a-l prinde, fără niciun ajutor, hrănindu-se natural,  fără probleme.”

Super, încă un film cu țâțe alăptânde! Ce naiba ne pun scârboșenii de-astea?
Și totuși. Pe măsură ce secundele filmulețului cu pricina treceau și vedeam făptura aia nou născută cum își croia drum înspre sursa de hrană, simțeam că ceva în mine se schimbă. Iar când copilul s-a prins de sânul mamei, ochii mi s-au umplut de lacrimi. Dacă un copiluț la numai câteva minute de viață știe, poate! să facă așa ceva, atunci pot și eu măcar să încerc să alăptez.
Iar din acel moment, m-am înarmat ca pentru război. Am luat legătura cu cea mai tare consultantă în lactație – moașa Claudia Bider Heim, o femeie tip ”pâinea lui Dumnezeu”, de la Fundația Crucea Albă, mi-am strâns informații și am așteptat.
Pentru femeile cerebrale, raționale, obișnuite să înțeleagă lucrurile cartezian, să ia decizii în urma unor analize logice, tărâmul inconștient, marcat de simțire, nu de rațiune, al nașterii unui copil este foarte greu de înțeles și deci, de digerat. Prima alăptare am făcut-o, conform planului inițial, în prezența moașei Claudia. Toată lumea spunea ce important e să ai un start bun. Și l-am avut. Mâinile blânde și experimentate ale Claudiei au realizat rapid acest tot mamă-copil, bebelușul a mâncat sănătos iar eu am fost fericită pentru că nu m-a durut. Am repetat schema de prindere de câteva ori și a plecat.
Două ore mai târziu, de la capăt. Dar ceva nu mergea. Parcă nu ne mai prindeam așa bine. Parcă nu mai sugea așa bine. Și parcă, de undeva din omoplați, simțeam venind, cu surle și trâmbițe, o durere… Iar primele 3 zile în maternitate au mai fost cum au mai fost. Vreo două asistente m-au ajutat să-l alăptez pe cel mic și toate erau bune și frumoase când aveam pe cineva cunoscător lângă mine, dar când rămâneam singură, nimic nu mai mergea. Nicio poziție, nici a lui, nici a mea. Și pe măsură ce laptele se aduna, foamea lui creștea. Iar in a patra zi s-a dezlănțuit Iadul. Când deja eram acasă, fără niciun ajutor de specialitate.
Nu știam ce mi se întâmplă! Treceau ore după ore și copilul nu mânca nimic. Era 12 noaptea și el răbda de foame de vreo… 5-6 ore. Îl puneam la sân, dar totul devenise compact. Iar eu nu mai înțelegeam nimic. Orice tentativă de mufare era sortită eșecului. Și aducea după sine dureri crunte. Nu am cu ce să le compar. Nu seamănă cu nimic din ce cunosc, nici cu dureri de măsele, nici cu febra musculară, cu nimic. Sute de ace care se plimbau, când mai încet, când mai repede, prin sân. Asta simțeam. După ore în șir de plâns neconsolat, pe la 3 dimineața, ne-am întins toți trei pe-o canapea extinsă din camera lui și a tăcut. Și am adormit și noi. Ca o paranteză, de unde îi amenajasem camera separat si nici în ruptul capului nu voiam să ne amestecăm cu universul lui, am ajuns să facem ceea ce am aflat ulterior că se cheamă co-sleeping. Asta apropo de planurile de dinainte. Pf!
Dimineața m-am trezit și am decis. Nu puteam să mă țin cu dinții de alăptare câtă vreme aparent nu puteam s-o fac, iar mititelul de el rămânea flămând.

– Hei, trezește-te și stai cu ochii pe copil. Mă duc să cumpăr formulă, i-am spus soțului.

10 minute, cât durează drumul până la farmacie, am încercat să mă conving că e ok să-i dau lapte praf, că milioane de copii au crescut așa și încă foarte bine, că toate formulele din ziua de azi sunt foarte bine făcute… Important e să mănânce copilul! Ce atâta habotnicie?! Oricum nu voiam să alăptez!
Pe drumul de întoarcere plângeam de nervi. Farmacista mă acuzase că nu mă ”străduiesc suficient” și că e păcat de laptele meu. Apoi, lacrimile de nervi s-au transformat în lacrimi de tristețe. Eram, în mod oficial, o mamă rea.
A înfulecat laptele din câteva înghițituri și am descoperi că, dacă era sătul, copilul nostru cel plângăcios era extrem de liniștit. Angelic. Victoraș – îngeraș. Dar eu simțeam că explodez. La propriu. Câteva ceasuri mai târziu au venit la mine prietenele mele care născuseră în urmă cu un an jumate.
– Femeie, tu ești în plină furie a laptelui! m-a diagnosticat prietena mea, pe care o catalogasem în trecut drept obsedată cu alăptarea, militând fervent pentru alăptare în ciuda durerilor pe care le avea. Nu înțelegeam de ce atâta chin?!

Echipa de intervenție formată din cele două prietene ale mele a făcut să treacă cea mai cumplită zi cu bine. Dar durerile continuau. Moașa Claudia m-a vizitat a doua zi și speram ca, văzând prin ce chinuri trec, să-mi dea binecuvântarea pentru lapte praf.

– Tot ceea ce simți e normal. Nu știi ce ți se întâmplă, nu ai mai trecut prin asta, ți-e frică, ești obosită, dar totul se rezolvă. Nu e nicio problemă că i-ai dat lapte praf, hai să vedem cum facem să continuăm cu bine alăptarea, m-a asigurat ea.

Și am luat-o de la capăt. Reînvățat poziții de alăptat, găsit locul perfect, accesoriile perfecte – perne, pături etc., starea perfectă și… hai c-a mers! N-am să vă mint. O jenă surdă a continuat vreo lună, dar măcar nu mai erau acele dureri din primele zile în care eu nu știam ce-i aia furia laptelui, tăceam mâlc și nu ceream ajutor pentru că în mintea mea alăptatul e ceva intim, nu trebuie să știe toată lumea ce se întâmplă în sutienul tău. Spre exemplu, întotdeauna mă deranjaseră femeile care alăptau în văzul lumii. Nici prin cap nu-mi trecea că e un lucru firesc, că e vorba de hrana unui copil… O vedeam ca un act de agresiune, exhibiționism ieftin, în care doamnele voiau să demonstreze, mai mult decât să alăpteze.
Dar cum necum, lunile au trecut și iată-ne ajunși la 6 luni și… 19 minute împlinite acum de inimioara mea, luni în care acest proces m-a transformat dintr-o femeie înspăimântată de hăul inconștient al vieții de mamă, într-o femeie care a înțeles că nu există ”one way” în povestea asta. Nu pot să înțeleg femeile care trec prin durerosul proces al alăptării și le judecă pe cele care aleg să folosească laptele praf. Dacă se întâmplă să alăptezi, bine, dacă nu, iarăși bine. Există, e adevărat, soluții, pentru un start cât mai lin. Felicitări celor care nu au nevoie de ajutor, celor cărora alăptarea le vine mănușă din primele clipe, însă pe noi restul, ne scuzați, o să apelăm la moașe, consultanți în lactație, scoici Avent, creme de lanolină, pompe, Garmastan și tot arsenalul de lucruri trebuincioase.
Nu cred că dacă-i dai copilului lapte praf ești ”o mamă rea”, la fel de bine cum nu (mai) cred că cine alege să alăpteze peste acel 1 an social acceptat în țara noastră, e neapărat o nebună habotnică. Aidoma, sânul și biberonul nu sunt dușmani. Mai ales dacă trebuie să te întorci la muncă, sânul și biberonul, pompa și recipientele de stocare a laptelui vor conlucra pentru ca tu să fii și mamă care alege să alăpteze, dar și femeie care alege să muncească în acelasi timp, fără ca asta să ”strice” în vreun fel copilul.
Incontestabil, alăptatul e pozitiv și e ceva bun pentru copil. Dar pentru mine însă, el reprezintă mult mai mult de-atât. Și nu, nu mă refer la legătura mamă-copil care am văzut că există din plin și la femeile care nu alăptează, ba chiar și la femeile care nu au născut, dar au adoptat copii. Mă refer însă la faptul că ori de câte ori îl țin la piept și-mi amintesc de mine, cea de dinainte, plină de venin la adresa femeilor care alăptează și militează pentru alăptat, încrâncenată împotriva femeilor care alăptau în public, îmi dau seama cam cât de mult m-am transformat. Și simt eu că, odată cu copilul meu, am crescut și eu. Și-s al naibii de mândră de mine.
La mulți ani, micul meu ghid de până acum.


2 thoughts on “Luni de lapte

  1. Cu Light Poncho-ul de la alapteazacustil.ro si cu gropitele in obraji in timp ce alaptezi dai clasa de la distanta prin fericirea pe care o transmiti.
    Diana esti absolut surprinzatoare: cu 2 copii, unul mai mic si unul mai mare, cu proiectele tale frumoase de la allencarr.ro, cu iesirile citadine in cuplu. Oau!

Comments are closed.