Despre joacă și alți demoni

Nu știu să mă joc. De fapt, știu. Tehnic vorbind. Mai bine zis, nu POT să mă joc. Iar adevărul în esența lui, este că nu vreau să mă joc. Ceea ce e o problemă reală când ai copil mic. Sau mare. E tentant să crezi că, dat fiind faptul că părinții meu sunt profesori, am fost un copil din ăla care nu s-a jucat niciodată, ci a ”făcut la matematică” din scutece. Nicidecum. Am avut o copilarie normală, cu ieșit zilnic în ”incintă”, jucat cu copii de vârsta mea v-ați ascunselea & co, făcut prăjituri din pământ cu glazură de flori de salcâm, păpușăreală la greu pe păturici, cu alte fetițe de-o seamă, cazemate din zăpadă, săniuș, spectacole în garaje, șotroane și tot restul. Am și făcut la matematică, am și citit. Dar m-am și și jucat… ohoho! Și da, inclusiv ai mei – părinți și bunici – se jucau cu mine. 

Dar am crescut. Ghinion. Și tare mi-au mai plăcut etapele care au urmat. Culmea, mai mult decât jocul cu păpușile. Mi-a plăcut să fiu ”domnișorică”, mi-a plăcut să fiu studentă, mi-a plăcut să fiu singură în capitală, gata să cuceresc lumea! Oamenii care tânjesc după anii copilăriei îmi par caraghioși, în cel mai bun caz amuzanți. Cum să plângi după o perioadă în care ești lipsit de putere, în care nu știi ce simți, nu știi ce vrei, nu iei decizii, o vreme când alții îți traduc totul în cheia lor personală…. pf! Să fii om mare e mult mai cool.

Problemele apar când, desigur, apar copiii. Pentru care trebuie să redevii copil. Ca sa te ințelegi cu ei. Altfel nu merge. Și stau eu, ditamai omul mare, pe covor, lângă plodulețul de 6 luni, care se uită la mine ca și cum mi-ar cere: joacă-te cu mine!!! Și eu nimic. Stau ca vaca lângă cuburile alea multicolore și tot ce pot să fac e să-i spun: uite, mama, albinuța, albinuța face miere, albinuța face bâzzz… dar albinuța și înțeapă și unii oameni sunt alergici și trebuie să li se facă injecție cu adrenalină că altfel… WOOOW! What the fuck am I doing? Cui îi pasă?!? E doar o albinuță! 

Când am aflat că o prietenă deschide loc de joacă pentru copii, am zis: URAAA! Uite o variantă perfectă pentru mine! O să-l duc acolo și găsim noi ceva de făcut. Barem se ia cu alți copii și tot e ceva. dar mai am de așteptat până să-l pot duce acolo. Apropo, locul se cheama Elefănțelul Curios și îl găsiți pe C-tin Brâncoveanu, la nr 7D. Cunoscând-o pe Izabela, mama locului ca să zic așa, pot spune cu mâna pe inimă că la capitolul curățenie, micul ei OCD e numai bun pentru acest business, iar ei chiar îi place joaca. Așa încât spațiul imaginat de ea e fascinant pentru cei mici. Word.

Oare o merge să fac diversificare acolo? Nu de alta, dar această experiență probabil că-mi va scoate peri albi curând. După cum era de așteptat, Plodix nu vrea nimic, strâmbă din nas, eu n-am vocație de controlor de trafic aerian, deci faza cu avioanele aterizate în gura odorului iese din calcul, așa încât probabil îl voi ține pe lapte până pleacă la facultate. 

”Dar copiii trebuie momiți, fă-i un mic spectacol, distrează-l, ai răbdare….

……………….  Joacă-te cu el!”



Nu-mi vine să fac teatru în fața lui. Am incercat. Pe cuvânt. Dar am un zâmbet fals și tâmp, apoi mă surprind concentrându-mă la cât iau în linguriță, de parcă aș face operație pe creier, iar drumul linguriței de la farfurie până la gura lui închisă ermetic îl văd ca-n Matrix, în slow motion, fără vreun strop de bucurie. Hai te rog te rog te rog, să-ți placă! Hai că-i bun, uite, ia și mama…. chiar e bun, nu-l bullshituiesc… el nu și nu. Fuck. A început să plângă. Mă enervez. Bre, nu-ți dau căcat, e morcov cu măr! E bun, la dracu! Și iaca mă trezesc plină de spume, transmițând starea mea minunată copilului, care acum plânge cu mici lacrimi, și mi se rupe sufletul, ce mamă oribilă sunt. Shit!

Invidiez din tot sufletul oamenii ”mari” care se pot juca cu copiii, oamenii capabili de maimuțăreli și scălâmbăieli și mor de ciudă că nu pot fi și eu așa. Ce spune asta despre mine? Că sunt un suflet bătrân, lipsit de bucurie, antren și voie bună? Cam da.

Pe de altă parte însă, duc la tăvăleală când încep discuțiile alea grele. Pe la vreo 6-7 ani. Și nu mi-e frică de subiecte complicate. Dar pune-mă la desene și în maximum 10 minute mi se va scoroji iremediabil creierul. Ce e de făcut? Rămâne copilul nediversificat? Nejucat? O să mă urască toată viața pentru copilăria tristă și serioasă? Lasă. Dă mama bani de terapie. Noi să fim sănătoși.

4 thoughts on “Despre joacă și alți demoni

  1. hai ca m-ai facut sa zambesc. nu e niciun bai acolo, la tine. o sa mai creasca el putin si o sa te invete si o sa inveti. am trecut fix prin aceleasi stari la inceput, acum e mai bine. si n-o sa dai in boala copiilor, te asigur :)
    cu diversificarea, iar nu e bai. e miiiic si normal e sa nu prea vrea la inceput. dar din ce stiu eu, pana la 18 ani, cam toti ne-am diversificat, asa ca e cool.
    zi buna!

  2. la inceput, fii-miu plangea cand ii dadeam terciul de legume de ziceai ca-l otravesc! iar mesele erau un mare stres pt mine, mi se parea ca-l chinui, pana la masa era fericit, la mancare i se innodau lacrimile in barba..
    Pana am incercat cu orez cu roscove, de la Nestle (nu, nu e reclama) care e acceptat usor de bebelusi, nu stiu de ce, seamana cu laptele, habarnam. Si in cerealele astea ii amestecam cate o picatura de terci de legume. Azi o picatura, maine doua, si tot asa, pana s-a invatat. Dar vreun an cerealele astea au fost la mare cinste! succes!

  3. Credeam ca-s singura mama care n-are placeri d-astea intru jucatul cu plodul din dotare. M-am regasit in fiecare cuvant. Partea buna e ca astia mici cresc, bre! Si pe an ce cresc incep sa vrea sa faca chestii de oameni mari, asa ca poti sa transformi orice activitate a ta in joaca cu el. El va fi extreeeem de fericit si tu deasemenea. Fi-mea la 6 ani si 4 luni poate confirma!

Comments are closed.