Bravo! Nu stim pentru ce, dar bravo!

Am crescut într-o vreme și-ntr-o lume în care nota 10 era țelul total. Părinții mei sunt profesori, orașul în care am crescut era mic, de provincie, iar orice sub nota 8 nu era o opțiune. Am învățat să calculez medii încă din clasa a doua (în clasa I toată  lumea avea 10) și cred că și dacă aș fi sedată puternic, nemiștiindu-mi propriul nume, tot aș putea zice că e nevoie de trei de 10 ca să scoți media 10, când ai un 8 în catalog. Pentru 7 ai nevoie de 4 de 10, ceea ce e cam greu de executat, deci mai bine nu iei 7. Da, am fost cam obsedată de școală și competiția cu cei mai buni din clasă mi-a hrănit rezultatele bune. Mi-a mai hrănit și o unghie de depresie printr-a 11-a, dar asta e. Comes with the territory, nu? 
Motiv pentru care mi-e foarte greu să înțeleg, să accept și să propovăduiesc teza conform căreia nu contează rezultatul, ci efortul depus. Vezi Doamne, competiția mutilează individul, rezultatul final este insignifiant, ceea ce se cuantifică și e demn de laudă este efortul.
Dar oare rezultatul, nota, calificativul, nu dau și ele măsura efortului depus? Pentru că un efort de 5 pe o scară de la 1 la 10 rămâne un efort de 5. Nu poți să ai un rezultat de 5 și să consideri că efortul a fost de 10. Că n-a fost! Teoria mai spune că nu trebuie să cerți omul, ci să stați împreună și să analizați motivele pentru care s-a ajuns în acel punct și cum să facem noi, mămică, să nu mai repetăm experiența. Dar ce te faci, că nu toată lumea are vocație de psihoterapeut? Lumea înconjurătoare e marcată de ierarhii și de competiție, deci pentru ce fel de lume îi pregătim pe cei mici? Și, încă o întrebare: ce te faci dacă odrasla înțelege din aceste discuții repetate, că e ok să nu învețe, că oricum nu i se întâmplă nimic?
Ca o anecdotă personală, copilul cel mare nu a vrut să învețe să citească, nu i s-a părut important, până când învățătorul a spus că el este ultimul din clasă la citit. Din acel moment, s-a mobilizat, mai cu hăis mai cu cea, dar s-a intâmplat minunea. Citește! Deci iată cum o ierarhie, apărută într-un mediu lipsit de calificative și de note (la step-by-step nu există nici măcar calificative), în care toți erau o apă și-un pământ, a reușit să stârnească un ceva suficient pentru a… obține un rezultat bun. Un alt exemplu: știa că e bun la matematică. Se lăuda cu asta, îl lăudam și noi, dar nimic nu l-a făcut mai fericit decât să vadă punctajul obținut la un concurs de matematică, unde a luat 90 de puncte. Din 100. Adică nota 9. A fost atât de fericit, pentru că în sfârșit a înțeles unde se poziționa. Să fii acolo, în top, ce priveliște minunată! Din acel moment, un punctaj de, spre exemplu, 70, a devenit de nesuportat pentru el. Competiția e cu el însuși acum, dar a pornit din competiția cu ceilalți.
Și odată ce ai gustat din victorie, nu mai poți bălti în zona ambiguă de mijloc. Da, efortul contează, dar nu el este cel care te hrănește și te propulsează mai departe. Să fim cinstiți. Dacă vreodată ați câștigat o competiție, puteți oare spune cu mâna pe inimă că efortul depus v-a satisfăcut mai mult decât rezultatul? Mi-e foarte greu să cred asta.
Cei care conduc lumea nu sunt dintr-aceia care au fost lăudați pentru efort și atât. Sunt cei care trec prin școli grele, unde competiția și ierarhia sunt sfinte (am spus ”lumea”, nu România). Experții, profesioniștii din orice domeniu, sunt oameni care au ajuns în topul ierarhiilor din domeniile lor, ca urmare a rezultatelor pe care le-au avut. Nu poți fi un expert de nota… 6. Și tare mă tem că teoria asta a excesului de bunvoință, ne transformă pe toți în niște viței care zburdă fericiți în iluziile lor non-competitive, în vreme ce sunt conduși din spate de șacali puși pe rezultate. Cred că o lume lipsită de competiție este utopică. Un Rai! Nu cred că putem elimina complet competiția din viața noastră și sinceră să fiu, nu știu dacă e sănătos să încercăm. Nu de alta, dar până la urmă și-n Rai există ierarhii.