Primii 30 de ani

Ziua mea de naștere nu a început cu focuri de artificii si nici n-a continuat cu orchestre care să-mi îngâne melodiile preferate. Bebelușul meu n-a știut că-i ziua mea și nu m-a scutit de la alăptat în miez de noapte, când mi-e somnul mai lin iar Vlad, copilul cel mare, avea în continuare școală și deci nu m-a scutit nici el de la trezirea dis de dimineață pentru pachet, mic dejun, îmbrăcat.
Măcar soare să fie afară!
Ei bine, nu. Era nor. Nici vremea nu știa că era ziua mea. Și nu oricare zi, ci însăși ziua în care aveam să trec un prag. Dincolo de cei 30 de ani.
***
Planul meu pentru această aniversare fusese dintotdeauna extrem de simplu. După facultate, urma să lucrez în televiziune, unde urma să devin faimoasă pentru stilul meu profund de a aborda subiectele într-o emisiune de știri sau de reportaje și totuși suficient de relaxată pentru a fi invitatul ideal într-o emisiune de divertisment. Divertisment de calitate, musai. Dacă nu mergea treaba cu televiziunea, aveam să o cotesc spre zona de comunicare – PR, publicitate, consiliere – orice aș fi ales, tot sexy suna la 18 ani. Planul era solid, cu puține variațiuni.  Veneam dintr-un mediu extrem de competitiv, în care mă descurcasem de minune, ba chiar excelasem în multe zone, iar pentru mine viitorul însemna doar succes. Eșecul nu intra în ecuație. Iar pentru asta, anii mei 20 urmau a fi dedicați întru totul carierei mele. Căsătoria nu intra în acest peisaj alb-negru iar de copii nici nu putea fi vorba! Nu dintr-un calcul al eficienței creșterii profesionale, ci pentru simplul motiv că nu-mi plăceau și credeam că singurul lor merit este de a te încurca.
Zis și făcut.
Am luat Bacalaureatul cu notă maximă, am intrat la două facultăți, am plecat de-acasă și până în vacanța de iarnă aveam deja o colaborare cu o televiziune. Totul mergea conform planului. Ce nu știam eu atunci era că, deși mi se părea că joc țonțoroiul pe cele mai înalte culmi posibile, de fapt o luasem încet încet la vale.
Așa cum bărbații din generațiile trecute vorbesc despre Armată ca fiind kilometrul zero al transformării lor din băieți în… bărbați, cimitir al inocenței și al bucuriilor simple, bisturiu care taie necruțător legătura cu mama, tata și restul cuibului părintesc, așa a fost pentru mine experiența televizionistică. Boot camp emoțional. O zonă crepusculară în care am pierdut Diana cea zglobie, curajoasă, pe alocuri tupeistă care fusesem până atunci; am pierdut copilul din mine. Am trecut prin mâna profesionistă a unei doamne care, fie-i țărâna ușoară, deși probabil a văzut în mine ceva (nici până azi nu mi-e clar ce), a devenit Pygmalionul meu, iar eu – humă lipsită de voință în mâna ei. Eram dornică să-mi mulțumesc această mamă simbolică, descoperită la kilometri distanță de mama cea adevărată, o mamă care putea să mă urce pe cele mai înalte culmi sau să mă doboare într-o clipită. Metoda ei de lucru era extrem de dură – combina mângâierile pe creștet cu umilințele publice, lauda cu pedeapsa, un „du-te-ncolo vino-ncoace, lasă-mă și nu-mi da pacedin care nu înțelegeam nimic, dar de care devenisem dependentă și de care m-am despărțit cu greu. Au fost doi ani formatori extrem de dureroși, din care am ieșit cu totul și cu totul altfel decât intrasem. Cinică, fricoasă, lașă, cu capul plecat. Ca un cățel bătut, care știe de stăpân.
Au urmat, conform planului, multe joburi în „Comunicare”.  Din toate am învățat câte ceva. Spre exemplu, am învățat că nu contează cât muncești, dacă știi să te faci simpatic, nu contează ce rezultate ai și cât a crescut firma de pe urma ta, dacă șefului nu-i place, chimic, de tine. Am mai învățat că dacă ai prea multe opinii, zbori. Și că mâncatul de cur se traduce prin “mediu competitiv” iar lipsa unei creșteri salariale promise la angajare ține loc de “zi mersi că tu încă ai un job!”
Anii treceau și socoteala de-acasă, de la 18 ani, nu prea se potrivea cu cea din târg. Viața mea profesională era praf și pulbere. Știam ce fac, mă pricepeam la „comunicare, feedback-urile erau mereu pozitive, dar eu nu eram fericită. Eu, o fostă premiantă, credeam că viața e la fel de stabilă și de carteziană precum e școala. Unde, dacă te ții de carte, dacă înveți, dacă-ți faci temele, nu ai CUM să eșuezi. Ce nu luasem eu în calcul la 18 ani era tocmai elementul uman. Pentru care nu te pregătește nimeni. Cel mult, părinții te avertizează, dar noi nu-i credem pe părinți decât atunci când devenim noi înșine părinți.
Singura zonă stabilă era, culmea, cea de-acasă. De unde-mi jurasem la 18 ani că nu voi avea niciodată o familie, iată-mă zece ani mai târziu, măritată și cu doi copii: unul mare, de 7 ani, care deși n-a fost născut de mine deja îmi spune mamă și unul mic, de 7 săptămâni, care înflorește sub ochii mei.
Cei din jur mă întreabă, mai în glumă, mai în serios, cum mă simt la 30 de ani. Dacă m-ar fi întrebat anul trecut asta, le-as fi răspuns că mă simt la fel ca întotdeauna. Poate un pic mai înțeleaptă. Atunci. Dar, întrucât anul care tocmai mi s-a încheiat a adus cu sine atâtea transformări și surprize, unele mai greu de digerat decat altele, nu pot decât să recunosc că nu mă simt nicicum. Nu mă simt mai înțeleaptă, pentru că întâmplările din viața mea mi-au șters orice urmă de încrezută înțelepciune și mi-am dat seama că, de fapt, nu știu nimic despre nimic. La rigoare, mă simt un pic mai smerită decât înainte, pentru că am înțeles valoarea savurării clipei. Nu știi niciodată ce ți se pregătește așa încat ia și te bucură de ziua de azi. Bucură-te de „acum”. Indiferent ce faci în momentul ăsta. E ok.
Depressing much?
Și totuși nu. Într-una din zilele săptămânii mele “aniversare” mi-a fost dat să primesc trei mesaje de la trei persoane diferite, fără nicio legătură între ele, persoane din afara familiei sau a cercului intim de prieteni, mesaje de apreciere, de drag. Vin apoi acasă și primesc, într-o formă sau alta, aceleași semnale. Ceea ce-mi spune că, undeva, ceva, cumva, fac bine ce fac. Ce anume? Habar n-am. Știu însă sigur că sunt într-o continuă călătorie în care mă construiesc zi de zi pe mine. Cu joburile abandonate, cu școlile absolvite, cu relații încheiate, cu pempărși schimbați și copii legănați, fiecare experiență bună sau rea, de fapt nu e nicicum. Doar … este. Ca și mine. La 30 de ani.

One thought on “Primii 30 de ani

Comments are closed.