Mame bune si mame nebune

Oamenii spun că cel mai firesc lucru din lume este să ai și să crești un copil. Mai ales ca mamă, s-ar zice ca “știi” totul din clipa în care-ți ții nou-născutul în brațe pentru prima dată (tații sunt scutiți de la atotcunoaștere). Ca și cum un ceva mai presus de tine se pogoară în sala de nașteri, printre tuburi si catetere, și te învăluie, pe tine și pe pruncul tău în… Cunoaștere. Și simțire. Și dragoste.
Sau cel puțin asta-i povestea.
Realitatea însă diferă fundamental de această poveste frumoasă. Lucruri precum depresia post-natală sau tonele de probleme care apar odată cu alăptarea pot transforma visul într-un coșmar. Ce poate fi mai firesc sau mai NORMAL decât să-ți iubești copilul din prima clipă în care-l vezi? Ce poate fi mai natural decât să-ți hrănești copilul la sân? Iar când aceste lucruri “firești” nu se întâmplă, cel mai FIRESC lucru care se poate petrece este să crezi că nu ești o mamă bună, că e ceva în neregulă cu tine, că deh… o lume întreagă răcnește următoarele axiome:
TREBUIE sa-ți iubești copilul.
TREBUIE sa-ți placă și alți copii (volens nolens, mai ales dacă ești femeie este obligatoriu să ți se umezească ochii a dragoste când vezi un bebeluș oarecare pe stradă)
TREBUIE să știi ce să faci cu un bebeluș, cum să-l îngrijești optim și, mai târziu, cum să-l educi.
Lumea întreagă este formată din puericultori amatori și pediatri de ocazie, gata să-ți sară în ajutor, chiar dacă-l ceri, chiar dacă nu, incapabili însă de a “trata” emoții. Fie că ne place sau nu, universul copiilor este profund emoțional. Dar cumva, raportarea multora se rezumă exclusiv la aspectele funcționale ale creșterii copiilor: hrană, excreție, somn, rechizite, haine, trimis la școală și… cam atât.
Încă mă mai amuz de răspunsul unui proaspăt părinte, care avea toate misterele elucidate și care-mi explica, foarte calm, că dacă bebelușul plânge, trebuie să fie una dintre următoarele cauze:
a) Îi e foame;
b) Are scutecul plin;
c) Are colici.
Alte variante nu existau. Drept care, fiecare problemă avea o soluție: biberon, scutec nou sau medicament anti-colici.  
Emoțiile care au legătură cu copilul propriu, fie ele pozitive, fie Doamne ferește negative, sunt trecute sub tăcere. Entitatea copilului nu trebuie să-ți provoace frică, nu trebuie să te sperie, NU AI VOIE SA NU-ȚI IUBEȘTI COPILUL (ăsta e probabil un tabu mai mare decât toate tabuurile sexuale, din toate timpurile, adunate la un loc), totul trebuie să fie lin, firesc și mai ales scăldat în dragoste. Or else…
Vorbeam deunăzi cu cineva care ține cursuri legate de bebeluși, naștere etc. și am simțit nevoia să mă justific pentru faptul că-mi luam notițe despre niște lucruri lipsite de rațional. Literalmente notam că dacă te doare, trebuie să faci ceva ce-ți face plăcere. Really? Sunt chiar atât de cretină ca să-mi notez așa ceva?? Dar, vorbind cu ea, mi-am dat seama că pentru mine, nimic din universul infantil nu e scăldat în dragoste și anticipație pozitivă, ci în frică. Frică viscerală, inexplicabilă, a naibii de întunecată. De ce? Păi pentru că nu am avut contact cu lumea maternă în viața mea. Nu am avut frați, surori, parinții mei nu au avut nici ei frați, drept urmare, la capitolul verișori am stat foarte prost, iar singurele contacte cu această lume plină de mister le-am avut acum, recent, prin intermediul prietenelor mele, care au născut înaintea mea și care, la rândul lor au provenit din medii baby-free, drept urmare au fost nevoite să se informeze asiduu înainte. Fie de prin cărți, fie prin cursuri, fie de la alți prieteni trecuți prin experiența unui nou-născut (nu prea de la părinți, pentru că, surprinzător, deși ne-au crescut, avem zero încredere în calitățile lor ce țin de creșterea copiilor).
Se pare deci că treaba asta cu copiii nu e atât de naturală precum credeam cu toții… Cel puțin nu în lumea noastră.
Ce e de făcut? Habar n-am. Dumnezeu cu mila.