Superstiții și rugăciuni

De când mă știu, miezul nopții de Anul Nou mă găsea împlinind toate superstițiile cu care am fost programată o viață întreagă: ține în mână bani, pupă-ți partenerul, poartă roșu pentru noroc și repede repede pune-ți o dorință. Care, desigur, se va împlini. Sau nu… 
După câțiva ani în care am început eu un proces timid de deprogramare, anul trecut mi-am spus: adio superstiții. La câte schimbări imprevizibile fuseseră în viața mea în ultima perioadă de până atunci, mi-am zis… Doamne Doamne știe mai bine decât mine ce-mi trebuie, așa încât degeaba îmi pun eu dorințe de joburi și diete, degeaba frec banii ca pe sfintele moaște, că tot cum trebuie să fie vor fi lucrurile. Așa că, pentru prima dată, la cumpăna dintre 2011 și 2012, am zis un Tatăl Nostru și am sperat să fie bine.
Și mamă, mamă, cum a fost!
Când în viața ta se stârnește o furtună, cel mai tentant e să-l sudui pe Dumnezeu și să te proțăpești în fața Lui, cerându-i socoteală. De ce eu? De ce nu altcineva? Merit eu asta? Și tot așa. Îți lipsește perspectiva și, oricât s-ar strădui cei din jur să ți-o ofere, nu ai CUM s-o înțelegi, până când nu te ridici din propria-ți mizerie, te scuturi de ea, îți sufleci mânecile și te apuci de curățenie și de propria reconstrucție. Și tot atunci constați că, același Doamne Doamne pe care l-ai suduit înainte, îți oferă niște instrumente la care nu te-ai gândit, ca să dovedești misiunea asta grea, de reconstrucție personală. 
Încet încet, energiile se așează. Vestea bună e că, odată câștigată perspectiva, te uiți la tine, cel de dinainte de furtună și conștientizezi cam cât ai crescut.
Pe multă lume a supărat 2012. Citesc pe Facebook diverse recenzii ale acestui an chinuit, toate terminându-se într-un ”ducă-se pe pustii”. 2012 a fost, fără să exagerez, cel mai greu an din viața mea de până acum. Dar nu vreau să se ducă pe pustii. Vreau să-l țin minte. Și îl voi ține minte. Dar nu pentru greutăți, ci pentru instrumentele de revenire pe care mi le-a oferit Dumnezeu, pentru familia și prietenii care au avut răbdare cu mine și mi-au stat alături în acest an complicat. Nu mă culc pe o ureche, acum că mai sunt câteva ore până se termină 2012, pentru că tare mă tem că 2013 va fi și mai și. Cu un copil pe drum, inca unul acasă, un business în care doar eu centrez și tot doar eu dau cu capul…. sper doar să am luciditatea, înțelepciunea, inteligența și oameni benefici în preajmă, ca să trec cu bine și de el.  
Așa cum vă doresc și dumneavoastră.