Business-ul muncii de-acasa

 

In 2010, dupa multi ani de lacrimi prin bude corporatiste, multe ore suplimentare neplatite si mult suflet pierdut, vorba unui om drag mie,  luam decizia eroica de a ma retrage din capul muncii cu sefi deasupra, intr-o zona noua pentru mine – antreprenoriatul. Nu facusem niciun MBA in prealabil, nu aveam traininguri la activ, nu stiam nici macar sa cer factura “pe firma” iar intalnirile cu contabila imi prilejuiau transpiratii reci pe sira spinarii. Nu intelegeam nimic! Singurul meu atu era pasiunea pe care o aduceam in noua mea activitate – terapia anti-fumat AllenCarr. Credeam cu toata fiinta mea in ceea ce urma sa fac si stiam ca, daca esti “true to yourself”, cum zic americanii motivationali, n-are cum sa nu iasa. Crezul meu este si astazi acelasi.

Nici macar sprancenele ridicate ale unora dintre colegii si prietenii mei de-atunci nu mi-au stirbit entuziasmul. Le intelegeam  scepticismul. Terapie? Anti-fumat? In Romania?? Ce gluma buna! Esti sigura? Bine, hai, fa-ti damblaua un an si apoi revino-ti, femeie!Toti suntem datori cu un downshifting, zice o butada a lumii corporatiste. Stiti ce-i acela downshifting… ati auzit povesti despre bancheri epuizati, care-au fugit in munti si traiesc exclusiv din ce cultiva cu mana lor… aia e. Eticheta asta o aveam si eu intrucatva. Saraca fata…n-a avut noroc, pacat de ea ca era talentata. “Auzi, tu chiar n-ai de gand sa te mai intorci?”, mi-a spus o fosta colega de suferinta publicitara la vreun an distanta de la demisie. Lumea inca asteapta sa-mi treaca toana.

Iar daca oamenii tineri, colegii, ridica din sprancene cand vine vorba despre munca pe cont propriu, de acasa, ce pretentii sa ai de la varstnicii din jur? Oamenii astia stiu ca munca inseamna serviciu. Acelasi serviciu, o viata intreaga. Iar seviciu inseamna sa-ti misti fundul zi de zi intr-un loc in care sa stai de la ora 9 la ora 6 si care, la final de luna iti da un salariu fix. Nu conteaza daca muncesti pe bune orele alea zilnic sau daca joci jocuri pe Facebook (ce-i aia Facebook?). Important e sa ai o carte de munca si “salar”. 

Nu conteaza ca in zilele cu sesiuni de terapie, eu muncesc incontinuu timp de 7 ore, spre deosebire de zilele “normale” de la birou cand, daca!, adunam vreo 3-4 ceasuri de munca efectiva puse cap la cap. Nu dom’le. Conteaza fluturasul de salariu. Ce-s alea dividende? Tin de foame? Hranesc plozii? Cum?!? O data pe an… ce hal de munca-i asta? Eh…bine c-o tine barbac-su. Nu mai conteaza nici ca, pe langa munca de terapeut “live”, acolo pe scaunel, vorbind in fata oamenilor, eu nu am sambete si duminici pentru ca daca ma suna omul crizat, eu ii raspund la telefon, chiar daca-s cu chifteaua in gat, la pranzul duminical sau latita pe sezlong in concediu, la mare. Efectuez comunicare 24/7 si pe retelele de socializare, job care, altminteri, e platit binisor in agentiile de publicitate. Eu mi-l fac mie gratis. Tot eu imi scriu textele. Munca de copywriter. Care si aia e valorizata in locurile generic numite “serviciu”. Raspunsuri ofer si pe mail. Zilnic scriu mailuri oamenilor care-mi pun intrebari despre lasatul de fumat, chiar daca nu-mi intra bani in buzunar. Ca sa fii “om de afaceri”, cred ca intai trebuie sa fii OM. Dar eu nici macar “om de afaceri” nu ma numesc. Pentru ca oamenii de afaceri se imbraca la costum, au serviete si pleaca dis de dimineata la birou, de unde se mai intorc abia seara. Or, eu n-am birou. Am o salita de terapie, unde adun oamenii ca sa-i ajut sa se lase de fumat. Iar ca sa raspund la mailuri, sa-mi fac hartoagele lunare si fisele cu istoricul clientilor…. Pe astea le pot face si de-acasa. Deci, nu sunt om de afaceri. Sunt casnica. Q.E.D.

“Tu stai toata ziua acasa!”“Ce viata dom’le, sa vezi orasul la ochi dupa amiaza….”“Ce-ti mai merge….”

Asta stie lumea despre mine. Unde mai pui ca in curand fac si-un copchil, deci nu mai am nicio sansa. Voi fi casnica pe viata! Iar asta e grav. Grav de tot! Saraca de ea….

Suntem plini de ipocrizii. Ne credem superiori tuturor. Cei cu munci tip “meserii” se cred superiori celor cu joburi mai putin concrete – PR, consultanta etc. Pe sistemul: “Da’ tu, concret, cu ce te ocupi?” Corporatistii se cred superiori artistilor. Iar printre cei care muncesc de-acasa, raca se instaleaza in functie de natura muncii. M-am surprins si eu odata gandind superior la adresa unei fete care facea bijuterii acasa, pe care apoi le vindea pe net sau pe la targuri. Mi-am corectat atitudinea pur romaneasca imediat, tocmai pentru ca si eu sunt judecata la randul meu pentru ceea ce fac. Mai mult, sunt oameni care considera ca ar trebui sa-mi practic noua meserie gratis. Pai ce, doar faci un bine!, mi se spune. Iar binele e gratis, in viziunea lor. N-avem nicio problema in a da bani Raului, dar cand vine vorba de un lucru bun, serveste-ma, trai-ti-ar, ca in Romania mainii intinse, Binele trebuie sa fie moca. Dar asta e alta discutie.

Asadar, cu tot cu oglinda intoarsa inspre mine insami, le trasnmit celor care isi fac griji pentru soarta noastra, a celor care muncim de-acasa, in ritmul nostru, a freelancerilor, a reorientatilor profesional, le transmit asadar sa-si vada de propriile pontaje, de propriile fise de eficienta, de propriile scoruri in retea si de statul ala invizibil si voyeuristic de pe Facebook. Noi, astilalti, ne-am asumat noile vieti, asa in vazul tuturor, pe bani mai putini, dar cu sufletele impacate cand punem capul pe perna seara.

Noi sa fim sanatosi.