Mamicie, dulce nebunie

N-am fost niciodata genul de femeie care si-a dorit toata viata copii. Asa cum n-am visat niciodata cu ochii deschisi la rochia de mireasa, nici n-am fantasmat duios la vederea unei mame cu pruncul in brate. Dimpotriva. Prietenii-mi sunt martori. Dintotdeauna am considerat bebelusii a fi nimic mai mult decat niste masini de zgomot, duhori si saliva sau voma, dupa caz. Visele mele se invarteau in sfera carierei. Or, ideea de cariera nu se pupa deloc cu obrazul fin de bebelus. Voiam performanta, voiam recunoastere, imi doream premii si lauri profesionali. Nu schimbat de pemparsi. 
 
Nici cand prietenele mele au inceput sa nasca nu mi-au ticait ovarele in vreun fel mai armonios. E drept, am privit galmele alea miscatoare, cu ochi, intr-un fel ceva mai prietenos decat o facusem pana atunci si am constatat cu surprindere ca nu, nu faceau balonase de muci la nas tot timpul. De fapt, nu cred ca am vazut vreun asemenea balonas la niciunul dintre bebelusii lor. Semn ca..poate nu sunt toti la fel?… Cert e ca, desi nu-mi doream un uter “cu de toate”, ori de cate ori plecam din vizita, lasandu-i in urma pe noii parinti cu copiii din dotare, simteam ca parca ei au parte de “a little extra”, pe care noi nu-l cunosteam. Mi se parea ca ei au acces la un soi de fericire care noua, celorlalti, ne era strain si imposibil de accesat. Decat daca… 
 
Decat daca ne apucam de facut copii. S-avem si noi, ce naiba! Sa aiba si umarul meu urme de lapte regurgitat! Da’ io ce-am?
 
Zis si…facut. M-am abonat la site-uri de parinti, am inceput sa citesc bloguri de…parinti… am inceput sa frunzaresc literatura de specialitate… si brusc mi-am dat seama ca n-am mai facut nimic pentru…mine. Toate astea fusesera pentru copil. Asa incat am inceput sa intru in panica. Ma uitam la mamele din preajma mea si deodata, nu mai vedeam “fericire” si nici acel “a little extra something”, ci doar niste femei acaparate total de copiii lor, subjugate si captive in acea viata exclusiv materna in care nu mai e loc de nimic! Inima imi batea accelerat. Nu de fericire, ci de frica! Degeaba se chinuiau saracele sa-mi explice cat de fericite sunt cand isi tin pruncii in brate, degeaba mi se povesteau intamplari amuzante cu cei mici, degeaba aflam relatari despre uimitoarele progrese fizice si intelectuale la doar 7 / 8 / 9 etc. luni ! Eu vedeam doar niste mici tirani egoisti si rasfatati, care au omorat femeile din prietenele mele si le-au inlocuit cu “mame”. Nu vedeam pacea de pe chipul unei femei cand isi alapta copilul, ci durerea unei mastite si patru sfarcuri in loc de doua. Ca si cum asta nu era de ajuns, lecturile mele ma faceau sa ma simt incapabila, rea si…inadecvata. Nu sunt de acord cu multe dintre teoriile moderne, nu “simt” niciun astfel de sfat ca potrivindu-mi-se si-i vad pe parintii cu bloguri de parinti drept niste personaje mitice, perfecte, care, sper eu, nu exista in realitate. Eu nu voi putea niciodata sa fiu atat de perfecta. Deci voi fi o mama rea. Super. 
 
Basca, citesc recent o insemnare a unei mame singure (pardon, fara partener), care zicea cam asa: Uitându-mă în jur, îmi părea rău pentru toate femeile care, din prea multă iubire pentru soţi, din prea multă grijă pentru nevoile lor (nesatisfăcute de propriile mame?) nu au avut dorinţa, răbdarea sau răgazul să-şi descopere maternitatea în deplinătatea ei. 
 
Adicatelea, nu e bine sa-ti iubesti sotul? Prea mult. Un pic, acolo, merge. Merge? E ok? Nu e bine nici sa ai “prea multa grija” pentru nevoile proprii. Nu, nu. Asta denota probabil egoism. Cu alte cuvinte, draga bebe, te asteapta ani de psihoterapie in fata, pentru ca eu il iubesc si pe tac-tu foarte (prea?) mult, si pe mine, si pe mama si pe tata, si pe Bretzel si pe Stefi (pisicile din dotare), deci asta ma face o mama de toata bafta, pentru care-mi cer scuze anticipat. Promit sa-ti dau bani de terapie.
 
Un alt articol pornea din start cu stangul (pentru mine), intitulandu-se: “Ghid de conversatie pentru nemamici”. Ati ghicit. Acel “nemamici” m-a nedumerit. Adica… femeile se impart in doua categorii: mamici si ne-mamici. Pesemne e ca la fumatori. Parca si vedeam: parcurile impartite in doua – spatii pentru mamici si spatii pentru ne-mamici, restaurantele divizate, salile de cinema la fel…si, pe cale de consecinta, prietenii de ani de zile impartite dupa acest criteriu nedrept: mamicia. Esti mamica? Ai trecut. Nu esti? Mai stai o tura. 
 
Iar la un eveniment de parenting, creatorul unui site de timp liber pentru copii, afirma “Noi suntem mai multi decat ei”. Sa traduc. Noi = parintii buni, implicati, devotati, focusati pe copil. Ei = parintii care-si cresc copiii dupa metode vechi, care nu au timp de copii (probabil cei care au si nevoi proprii sau ceva) etc. Parintii de ca(@#.
 
O, nuuu!  Vreau sa ies din malaxor! Scoteti-ma de aici, ma sufoooc! 
 
Dar era deja prea tarziu. Eram deja insarcinata. Viata mea n-avea sa mai fie deloc la fel. Si, in loc de fericire, eu traiam frica. Mie chiar imi placuse viata mea!
Asa incat, in stilul caracteristic (asta, plin de nevoi de auto-cunoastere), am inceput sa ma intreb de unde vine frica asta? 
 
Pai tot din programare. In principiu, cam facem ce-am fost programati sa facem. Atentie, cand spun “programare”, ma refer la lucruri ce tin de exterior: educatie, influente culturale, filme, contexte, experiente, tot.  Eu una, n-am fost programata sa fac copii. Nu vin dintr-o familie numeroasa, nu am crescut cu bebelusi prin preajma, nu suportam nici macar sa stau cu copiii mai mici ai prietenilor parintilor mei cand veneau in vizita. Ma iritau, ma agasau. Eu voiam cu adultii. Voiam sa iau parte la discutii. Nu ma bagam in seama, stateam cuminte intr-un colt si-i urmaream. Mai tarziu, in scoala, nu am avut cursuri de gospodarie, ci Olimpiade la engleza, istorie si 10 pe linie. In liceu nu citeam romane, ci Gustave le Bon si Jung. In timpul liber, devoram filme gen “O femeie face cariera”. Stiam ce-i ala CV din clasa a noua si, intrucat in filme contau mult activitatile extra-curiculare pentru o viitoare scoala buna si deci, pentru un viitor bun, cu asta ma ocupam si eu. Numaram precum puscariasii zilele ramase pana la zborul din cuibul parintesc. Pentru ca, nu-i asa, tot filmele te invata ca trebuie sa fii independent. In filme, familia se reuneste de Ziua Recunostintei si de Craciun. Iar atunci, toti sunt nefericiti si abia asteapta sa scape de-acolo, din oraselele mici de provincie, datatoare de claustrofobie si sa se intoarca in metropolele lor cu zgarie-nori si cariere implinite, departe de mama si de tata. In “Baby Boom”, Diane Keaton renunta la o viata profesionala pe culmile succesului, ca sa se retraga cu un bebelus solicitant, undeva intr-un orasel minuscul, unde se apuca de facut gemuri. Supeeer! Ce incitant. 
 
Priviti la nivel macro filmele ultimilor 20 de ani si veti vedea ca toate transmit aceleasi mesaje: invata bine, fa-ti relatii, munceste 10 ore pe zi, concentreaza-te pe cariera, si lasa-ti familia in urma. Nu face copii, nu alapta in public, nu gati in casa, cumpara semi-preparate si muuulte jucarii copilului, ca sa compensezi lipsa ta de acasa, stai la serviciu si “make partner”, ca sa ai bani sa-ti trimiti copilul la o scoala de top, ca apoi si el la randul sau sa plece cat mai departe de tine, sa-si faca o cariera de top, sa “make partner” si el si tot asa.  
 
Iar chestia asta functioneaza brici. De ce-ai vrea sa stergi copii la cur, cand poti lua cina intr-un restaurant select, alaturi de oameni importanti? N-ai cum sa vrei!
Pana intr-o zi. Cand ceva mai puternic decat orice programare culturala, orice film cu mesaje subliminale, orice trend focusat pe rezultate, te pocneste de nu te vezi. Se cheama instinct. Spuneti-i…programare naturala. Si, desigur, e valabil pentru femei.                         
Anul trecut am cunoscut o doamna care, asemeni mie, nu si-a dorit niciodata copii. Spre deosebire insa de mine, a ajuns pana la aproape 40 de ani, fara copil. Cand, intr-o zi, a lovit-o. Imi povestea ca dorinta de a face copii este atat de puternica, de sufocanta, incat te consuma integral, nu-ti da ragaz sa respiri, sa te intrebi, sa pui lucrurile in balanta, sa rationezi. Nimic! Asa incat a inceput tratamente costisitoare si solicitante ca sa ramana gravida. Ca deh…la 40 de ani, zice-se ca-i mai complicat.
Cu alte cuvinte…you can run, but you can’t hide :)
 
Si din acest moment incepe lupta. Lupta dintre femeia programata de societate sa munceasca pentru performanta proprie si femeia programata de natura sa munceasca pentru familie si deci, pentru copil. E o lupta nedreapta si a naibii de grea. De cele mai multe ori, invinge instinctul. Si zeci de ani de lupta feminista se duce pe apa Sambetei in secunda in care-si tine copilul in brate pentru prima oara. Cand totul dispare din jur: job, succes, recunoastere, tot ce-ai fost e parca aspirat intr-o gaura neagra atotconsumatoare – copilul.  Viata nu mai are sens fara copil, dar are foarte mult sens fara job. Problema e ca… ai muncit o viata intreaga pentru independenta. Parintii sunt departe (tu ai vrut asta!), tu nu stii sa gatesti (de ce sa stai la cratita?!?), sotul/partenerul de viata nu te poate ajuta prea mult pentru ca cineva trebuie sa se duca la serviciu, sa furnizeze faimoasa “paine pe masa” si iata-te singura cuc, cu un copil in brate pentru care nu te-ai pregatit nici macar o secunda in viata ta de pana atunci. Pentru ca, ghinion, degeaba ai luat 10 la Bac si la Licenta daca nu ai tinut un bebe in brate vreodata si habar n-ai cum sa tii priponita rama aia supradimensionata. Stii sa scrii un eseu argumentativ, dar nu stii cum sa-ti pui copilul la san. Stii sa faci prezentari in Powerpoint, dar habar n-ai cum sa coci o paine in casa. Ti s-a tot spus ca astea nu conteaza. Ce nu ti s-a spus e ca, in general, femeile sunt inclinate sa faca munca de femei, prin insasi programarea genetica. Adica: sa creasca prunci, sa educe copii, sa gateasca si sa “tina casa”. 
 
Si, dupa ce prima faza a indragostirii de copil trece (ca cica asta-i sentimentul), ceva din tine vrea sa revina la munca aia pentru care-ti foloseai, odinioara, creierul in loc de suflet. Dar parca toate te dor. Cand esti la serviciu te doare sufletul, ca ti-ai abandonat copilul, iar cand esti acasa, simti ca te pierzi printre scutece. 
 
Greu tare. 
 
Dar, mamele spun ca merita. Eu una imi doresc din tot sufletul sa aiba dreptate. Ca altfel…
 

12 thoughts on “Mamicie, dulce nebunie

  1. Stai linistita…chestia aia pe care o numesti instinct matern o sa functioneze perfect. Bine o sa iti fie frica prima data cand o sa-i iasa lapte pe nas – pt. ca nu ai stiut sa-l tii corect dupa alaptat; nu o sa stii ce sa faci ca sa nu-l mai doara burtica de la colici ceea ce te va face sa simti o stare de neputinta; cateodata ai sa simti ca nu mai poti, ca esti “nemamica” sau ca-ti vine sa sari geamul cu avant. Totul o sa treaca insa cand nervoasa fiind si la capatul rabdarii te uiti la el si in loc sa fie suparat el incearca sa rada stangaci la tine aratandu-ti gingiile fara dinti.

    Ca proaspata mamica, nu vreau sa te mint…mie mi-ar fi placut sa ma pregateasca cineva pt. momentele astea…la inceput nu o sa fie usor, insa ceva inexplicabil iti da forta sa fii acolo pt. si langa copilul tau. Dupa primele 2-3 saptamani incepi sa-ti intrii in ritm si te descurci.

    Dupa cate te stiu eu pe tine (nu mult ce-i drept) o sa te descurci fara probleme. In plus parintii aia de care te-ai separat o sa-ti vina in ajutor. Si eu sunt singura in Bucuresti (ai mei la Bv) soacra n-am, ca n-am oficializat nimic, si in afara de mama care se urca in tren si vine la mine cand ii spun, nu ma ajuta nimeni (poate Dante, catelul, un pic, atunci cand se duce sa-i pupe picioarele lui Matei)

    Cat despre cariera…nu-ti face probleme. Matei are 4 luni…cand Matei doarme, mami lucreaza…viseaza ca o sa faca o casa de avocatura care o sa rupa gura targului…si nu o sa renunte la munca si la vis pana nu reuseste.

    Eu de cand sunt mamica am invatat ceva – limitele ni le impunem noi. Cine zice ca nu poti merge cu copil de 3 luni la piscina, sau nu poti sa ai caine in casa ca face copilul alergie…nu stie ce vorbeste. Mie nu imi e frica de nimic, eu fac regulile si suntem foarte fericiti asa, fara prea multe sfaturi.

    Oricum eu nu stiam vestea cea mare, dar acum ca stiu va felicit din tot sufletul, ma bucur mult pentru voi. Ce este? fetita, baiat? Can e programata venirea pe lume?

    Hugs,
    Dora

  2. Incantata de aceasta lectura care mi-a parvenit pentru ca am avut inspiratia sa ma “imprietenesc” pe FB cu cineva care te citeste. Cum ziceam: iata un creier limpede, desi inundat de hormoni. :)Nu stiu in ce luna esti, dar mamicia o sa apara ea la un moment dat, most probably dupa ce se naste micul/mica. Moi, mama de fetita de 1+ ani, ma regasesc cu punct si virgula in povestea ta, mai aveam putin si incepeam sa cred ca eu sunt tipa de 40 de ani si ca ne-am cunoscut deja. :)) Cea mai acurata descriere a “mamiciei” mi-a dat-o chiar doctorul care a adus-o pe lume pe fiica-mea: “haideti doamna, ca nu-i chiar asa cum se spune”. Salvez blogul la favorite, n-o sa ma pot abtine sa nu mai intru sa te citesc, prea le zici pe limba mea. Poate lansam si un curent de “attachment parenting” din ala normal, nu de secta religioasa. :))

  3. Multumesc, Gabi, despre apreciere :)

    Cat despre attachement parenting..asta e o discutie lunga si plina de patimi in care promit sa nu ma lansez. Fiecare face fix ce vrea si ce simte, acasa, cu copilul din dotare. Am vazut atata ura imprastiata pe net pe subiectul asta…si de-o parte si de cealalta a baricadei… incat hormonii mei n-ar putea duce :)))

    Eu doar mi-am exprimat niste spaime personale, care mi se cam adunasera in gusa si se cereau date afara :))

    Inca o data, multumesc ca m-ai citit :)

  4. Doamne cat imi place cum scrii. In parte ma regasesc dar ma rog si eu ca acel miracol numit instinct sa functioneze. Oricum….cred ca acesta este un moment pentru care nu esti pregatit oricat de mult te-ai documenta sau oricat de mult timp ai petrece cu copii….tot te apuca asa un pik de spaima in momentul in care testul are doua liniute.

    cum zicea Dedi….vei fi cea mai buna mama pentru puiul tau.

    sarcina usoara!

  5. a, si inca ceva Diana. Pentru mine jobul “copil” a fost cel mau usor job pe care l-am facut vreodata. Dupa 15 ani de multinationale (cazul meu), nu cred ca te mai poate speria ceva. :)

  6. hmmm, imi place sa te citesc! Nu am copii, nu am facut cariera…dar, am citit si citesc, carti, reviste, ziare, bloguri etc.. lucrurile citite de la tine ma invata, ma relaxeaza..multumesc

Comments are closed.