De ce ne freaca grija de copiii altora?

Pentru ca, sa fim bine intelesi: ne freaca, ne roade, ne …. ditamai grija! Nici nu conteaza daca suntem sau nu mame, daca avem experienta la crescut copii sau nu, daca macar am avut frati au ba, sau daca putem, anatomic vorbind, naste, cert e ca toate si toti ne pricepem la nascut si la crescut copii. In speta, ai altora.
Este suficient ca o mama sa rosteasca o vorba (una doar!) despre cum a ales sa-si creasca odorul propriu, ca sa starneasca vijelia celorlalte mame. Sau ne-mame. Sau barbati.
“Tz tz tz…. Ia uite ce face Cutareasca! Bietul copil, cum o creste… numai el stie!”
“Aia?! O proasta. Nu vezi ce face cu ala mic?”
“Unii pur si simplu n-ar trebui sa aiba copii.”
Cele mai mari razboaie din istorie au consumat mai putina energie decat cea care se consuma zilnic pe blogurile si pe forumurile de “mamici”. Am pus ghilimele pentru ca apelativul diminutivizat este departe de a reflecta adevarul despre unele dintre ele. 
Alaptezi? Esti o suzeta. Hranesti copilul cu formula? Clar, vrei raul copilului. Dormi cu el in pat? O sa doarma cu tine pana la 40 de ani. Nu dormi cu el in pat? Ii creezi traume in fiecare noapte. Il iei in brate cand plange? Ti-l inveti rasfatat. Ii ignori plansul? Perfect. O sa creasca un adult sociopat. Si tot asa. Cum o dai, nu-i bine. 
Culmea e ca printre bocitoarele care se dau cu fundul de pamant judecandu-ti deciziile de mama, se numara si femei care n-au copii, dar stiu mai bine ca tine cum trebuie sa mearga treaba, dar si, atentie, barbati. Am intalnit barbati care spuneau cu seninatate, ca nasterea nu e asa dureroasa cum se zice. (o clipa de pauza, va rog, sa-mi revin din apoplexie)
De ce ne intereseaza cum isi cresc altii, copiii? Oare asa era si pe vremea mamelor noastre? Oare la fel stateau ele si mestecau marunt despre vecine sau despre necunoscutele de pe strada? 
Incerc sa inteleg de unde vine dorinta asta de a aduce o mama pe drumul cel bun: al tau! Cunosc cazuri in care nescunoscuti s-au adresat tinerei mame pe strada sau in statia de autobuz, oferindu-i recomandari si sfaturi, dojenind-o pentru pacate inchipuite sau investigandu-i tacticos modalitatea de crestere a micutului. De ce?! 
De ce ma intereseaza pe mine, o femeie fara copii, felul in care-si creste cutare sau cutare copilul? De ce simt nevoia de a povatui? Si ma supar tare cand mi se da peste bot cu replica ultra-cunoscuta: “Tu nu stii cum e, ca n-ai copii.” Corect! N-am! Si nici habar n-am despre cresterea lor. Nu stiu nimic despre cum e sa dormi 2 ore din bucati, pe noapte. Nu stiu cum e sa-ti bagi chibritul in gura, in loc sa sufli in el ca sa-l stingi, de obosita moarta ce esti. Habar n-am cum e sa-ti planga copilul aparent fara motiv. Nu am cunoscut si sper ca nu voi cunoaste niciodata frica unei mame careia i s-a oprit bebelusul din respirat.
Si-atunci, de ce ma freaca grija? Sa fie oare un soi de proiectie pe care-o facem, inconstient, ca si cum copiii aceia ar fi copiii nostri si, invalidandu-i pe ceilalti, de fapt ne validam pe noi insine, ca parinti buni si drepti? De ce avem nevoie de validarea asta? De ce nu ne este suficient sa-I multumim lui Dumnezeu ca acel copil, crescut urat si prost si fara capatai, nu e al nostru? Si gata. 
Inca nu am un raspuns la intrebarea asta, asa incat dau leapsa mai departe parintilor din blogosfera pe care-i stiu.
Dedi, Delia si Mikidos, va intreb: de ce ne freaca grija de copiii altora?  

2 thoughts on “De ce ne freaca grija de copiii altora?

  1. Eu cred ca totul pleaca de la o nevoie psihologica de a corecta la altii propriile frustrari.

    Adica: oamenii care-s multumiti de ei insine nu vor critica aproape niciodata in felul descris mai sus – ei sunt multumiti si nu simt nevoia sa corecteze brutal. Oamenii care-s nemultumiti de ei insisi, de ceea ce fac, de ceea ce au sau nu au tind sa-si manifeste nemultumirea “corectand” actiunile si deciziile altora.

Comments are closed.