Iubire, minciunele, pufarine

Cu totul întâmplător am surprins astăzi, la o masă alăturată într-o cafenea, o discuţie între un El şi o Ea, ce părea a fi un selling pitch de început de relaţie.  Genul de discuţie între doi oameni cu cel puţin 3 la prefix, avut la prima, hai a doua întâlnire, menit să clarifice de la bun început clauzele contractuale, zonele gri, negociabile dar şi barierele de nedepăşit, întru eficientizarea la maximum a timpului şi a cafelelor irosite într-o după amiază de septembrie. Sau, cel puţin aşa ar fi trebui să fie. În realitate însă, nici când avem tâmplele cenușii, nu ne dăm înapoi de la minciuni, omisiuni, acel bending the truth, cum spun americanii. Și da, afacerea se încheie, dar cu niște costuri prea mari mai târziu.

Ea: Mie-mi place să am spaţiul meu. Vreau un bărbat care să aibă o casă a lui, să plece la el, să mă lase şi pe mine să mă bucur de singurătate! Aşa mi se pare civilizat. Toţi cu care am fost respectau la început dorinţa mea apoi pac! aparea o periuţă. Apoi niste papuci de casă, o pajama, un tricou şi gata!
El: Daaaa, nici eu nu suport să-mi sufle cineva în ceafă tot timpul, tot timpul….Eu așa sunt, stăm, petrecem seara împreună, dar, cu riscul de o supăra, îî zic: Hai să dormim fiecare la casa lui. Așa sunt eu: upfront de la început.

El din nou: Cu mine, relația trebuie să fie mereu dinamică! Să facem chestii împreuna, mă-nțelegi? Na, acuma vine toamna, vine ierna, cam stai în casă… dar eu nu-mi pot imagina să fiu cu o femeie un  an, doi, trei, nu mai zic mai mulți și..și.. nu știu, să-mi petrec serile mâncând pufarine pe canapea!!

Ea: Nooooooooo! Păi ce relație mai e asta?! Te plictisești din prima!…. 

Notam și râdeam, râdeam și notam. Așa ceva nu se putea pierde!

Însă, odată depășită granița primară a bășcăliei, zâmbetul mi-a pierit când mi-am dat seama ce se petrecea, de fapt, la masa aceea: o vânzare. De fapt, două. Și niciunul dintre negustori nu spunea adevărul. Fiecare dintre ei spunea ce-și dorea să audă celălalt. Și-apoi gândul a forat și mai tare: de fapt, DE FAPT, noi asta facem cu fiecare relație pe care o avem: mințim de mama focului, luăm chipul celui pe care partenerul nostru și-l dorește, ca apoi, ani mai târziu, să încercăm din răsputeri să-l schimbăm! Cu ce? Păi cu proiecția din capul nostru de la început. Recunosc, femeile sunt mult mai înclinate spre astfel de practici, dar nici cu ei nu mi-e rușine. Un simplu exemplu îl reprezintă comportamentul tipic băiețesc pe care nu-l vedem nici măcar cu coada ochiului la început. Om fi noi oarbe, dar și ei știu să fie domni. Anii trec și te găsești învelindu-i gâtul în cartofi calzi prinși în batic, dregându-i un torticolis căpătat la ultima zgâială după alta.

Datul pe brazdă al partenerului este obiectivul numărul 1 la început de relaţie. Iar când socoteala din târg nu se pupă cu cea de acasă, începe ceva ce seamănă al naibii de bine cu fazele durerii: negarea (Asta nu mi se poate intampla tocmai mie), furia (Cu ce-am gresit?), tocmeala (Daca o sa…, promit sa…), depresia (Nu-mi mai pasa de nimic) si in final, acceptarea. Iar dacă eşti norocos, acceptarea vine cu înţelepciune, nu cu durere.

Aşa se face că, după ce m-am amuzat copios şi-am twitterit despre bieţii oameni, m-am trezit deodată nutrind sentimente cumplit de amestecate pentru ei. Îmi venea sa mă duc să-i mângâi duios pe creștet și să le dau vestea cea mare: într-un fel sau altul, mai devreme sau mai târziu, toți ajungem la faza pufarine pe canapea. Însă ceva îmi spune că ştiau şi ei asta. Nu-i poate nici bine, nu-i poate nici rău, poate doar… e. Iar cei cu adevărat norocoşinu se-ncurcă în treaba asta. Pur şi simplu, SE aleg iar şi iar şi iar. 

2 thoughts on “Iubire, minciunele, pufarine

  1. M-am apucat sa-ti citesc postarile si nu ma mai pot opri! Scrii minunat! Ce n-as da sa am talentul tau literar.
    Fabuloasa discutia dintre cei doi.. dar ce concluzie trista…penultimul paragraf e chiar teribil, pentru ca, de cele mai multe ori, acceptarea = durerea de a duce o viata plina de amaraciune si de frustrari

Comments are closed.