Motivaţie, inspiraţie şi alte lucruri care ne cresc

Dacă vrei să pui românii pe fugă sau dacă vrei să le provoci un râs isteric şi n-ai talentul unui stand-up comedian, soluţia e simplă: vorbeşte-le despre dezvoltare personală, (para)psihologie sau cărţi motivaţionale. Vei stârni imediat o avalanşă de glumiţe, ironii, şi felurite bătăi de joc. Ba mai mult, vei fi comparat cu lobotomizaţii de americani, care nu-s în stare să treacă strada fără să citească un best-seller intitulat: „How to cross the street in 10 simple steps”. Doamne fereşte să te duci la un psiholog să-ţi rezolvi vreo traumă din copilărie. Dac-o faci, va trebui să te camuflezi mai ceva ca Madonna la aprozar. Deci atentie.

În tot cazul, românul ştie să aibă grijă de el singur şi fără să ceară ajutor. Oare aşa am fost dintotdeauna? Sau e vreo traumă comunistă netratată?

De fapt, cred că ne e frică de evoluţie. Ne sperie creşterea şi am face tot ce ne stă în putinţă să stagnăm. Şi, întrucât stagnarea n-are niciun haz de unul singur, vom face totul ca să le punem şi celorlalţi beţe în roata dezvoltării.

Întâmplător (sau poate nu), eu am simţit că am crescut după câteva întâlniri cu noi sisteme de gândire.

O primă întâmplare de genul ăsta a fost în facultate, când mi-am permis extravaganţa de a ieşi din zona exclusivă a cursurilor şi seminariilor, ca să gust din oferta de experienţe noi adusă de asociaţiile studenţeşti. Atunci am aflat ce-i ăla training, atunci am făcut prima dată cunoştinţă cu noţiunea de workshop şi tot atunci am înţeles pentru prima dată că dacă faci un pas în lateral s-ar putea să vezi lumea, culmea!, dintr-un alt unghi. Rezultatul? Un profesor a râs despre noile noastre preocupări şi ne-a invitat „să ne vedem de treabă, în loc să pierdem vremea într-un cerc.”

Altă dată, într-un moment de mare derapaj personal, am încercat să caut răspunsuri în zone până atunci neexplorate. Aşa se face că m-am înscris la un curs de… karma. Acolo mi-am dat seama că eram prinsă într-un laţ strâns al mâniei, al urii şi al invidiei şi că dacă nu mă eliberam curând, aveam să mă sufoc într-un sac de emoţii ngative. Sună dramatic! Aşa mă simţeam. Unii au râs. Unii mi-au spus, superior: „Trebuia să te duci la un curs ca să-ţi dai seama de asta?”. Ei bine, da. Îi felicit pe cei care n-au nevoie de ajutor ca să schimbe lucruri în viaţa lor. Eu am avut. Şi ce bine mi-a fost după!

Un alt episod de o importanţă covârşitoare pentru mine a fost când m-am lăsat de fumat citind o carte (ce banal, nu?) – pe cea a lui Allen Carr. Reacţia? „Tâmpenii motivaţionale, de spălat creierul.” Deştepţilor care mi-au spus asta le transmit că nu doar am reuşit să mă las de fumat, dar mi s-au deschis ochii şi în privinţa altor aspecte şi am reuşit să înţeleg multe mecanisme care ţin de felul în care funcţionăm, tocmai pentru a remedia ceea ce nu funcţiona cum trebuie în propriile mele percepţii. Mai mult decât atât, am pornit de atunci pe o nouă cale profesională şi am ajuns să fac ceva de care să nu-mi pară rău la finalul zilei, ba chiar dimpotrivă.

Zilele trecute m-am găsit prin Cărtureşti. Raionul lor de cărţi despre dezvoltarea personală e destul de bine evidenţiat, aşa încât, dacă ai de căutat ceva, te duci drept la ţintă. Tocmai de-aia, nimeni, niciodată nu se află în preajma lui. Zici că rafturile poartă urme ale ciumei bubonice iar paginile cărţilor conţin cel puţin antrax. Oamenii trec pe lângă, se uită cu coada ochiului, dar se opresc doi paşi mai încolo, la dicţionare. Le e jenă să fie zăriţi cu o astfel de carte în mână.

Raionul de cărţi motivaţionale e asemeni unui sex-shop. Toţi tragem cu ochiul înăuntru, toţi suntem curioşi – ce s-o vinde?! – dar nimeni nu-şi permite să fie vazut trecând pe-acolo, deşi toţi care ies, ies cu zâmbetul pe buze.

Sunt sigură că sunt o mie de junkuri motivaţionale sau o mie de cursuri inutile sau o mie de psihologi lipsiţi de vocaţie, gata să-ţi ia banii şi să nu-ţi ofere nimic în schimb. Dar, DAR!, dacă ne-am deschide măcar un pic mintea şi ochii, s-ar putea să găsim niste instrumente extraodinare care să ne scoată din mlaştina în care băltim de ani de zile şi să ne dea zvâcul necesar… creşterii. O mică schimbare de mentalitate. Vestea bună e că şi ironiile celor din jur sunt mai uşor de înghiţit când ai zâmbetul pe buze.

Baftă!



2 thoughts on “Motivaţie, inspiraţie şi alte lucruri care ne cresc

  1. foarte adevarata fraza de inchiere
    “Vestea bună e că şi ironiile celor din jur sunt mai uşor de înghiţit când ai zâmbetul pe buze.”

    sunt de accord cu tine in ceea ce priveste conceptul exprimat….eu mi-am deschis ochii multumita unor cursuri obligatorii, foarte bine facute, pentru “someri” (in conceptul italian de somer).

    tine-o tot asa….am devenit un pik “dependenta” de blogul tau :)

Comments are closed.