Regula nr. 1: Ignora toate regulile care vor urma

Calatoriile in strainatate imi prilejuiesc dese momente de revelatie in privinta concetatenilor mei. Descopar romanii numai atunci cand ies din tara. Pe undeva, cred ca e firesc: de cele mai multe ori nu vedem padurea, de copaci. Iar mersul cu avionul musteste mereu de povesti. 160 de romani la un loc, intr-un perimetru low-cost de stramt.

Iar cand esti intr-un grup compact de romani, trebuie sa iesi cumva in evidenta. Fie ca incepi sa te prostesti vorbind (aproximativ) in limba tarii de destinatie, fie ca spui o poanta pe un ton ridicat, sperand ca te vor auzi cat mai multi, fie ca devii spontan liderul celor oprimati (de pilda, cand intarzie avionul), ideea e sa te ridici pe varfuri, sa-ti sumeci pantalonii si sa spui ce ai de spus. Apoi, ochii roata ca sa evaluezi efectul produs. Iar daca doi trei zambesc la bancul tau (prost), daca isi dau coate si daca (o, gustul dulce al victoriei!) aproba ceea ce ai spus, te poti declara fericit. Ai reusit. Esti o stea.

Am fost mereu tentata sa cred ca romanul e timid. Am crescut spunandu-ni-se „Stai in banca ta”. Am crescut stiind ca e urat sa vorbesti tare. Am pus totul pe seama mentalitatii si a fricii de Securtitate. M-am inselat. Vremurile s-au schimbat dramatic.

Intamplator, de data asta am calatorit in avion cu o (semi) vedeta locala. Care, din prima clipa, a facut in asa fel incat sa fie remarcata. Domnul cu pricina a iesit, cum altfel, din multime, prin iubita sa: (mult) mai tanara, (mult) mai slaba, (mult) mai frumoasa. Daca in primele cateva secunde te-ai mai fi intrebat ce grad de rudenie o fi intre cei doi, misterul s-a spulberat ca un vis frumos, la coada pentru imbarcare, in clipa in care a prins-o voiniceste de fund si i-a bagat limba pe gat. Ulterior, in avion, soarta le-a fost potrivnica: n-au prins locuri alaturate, drept care, domnul in cauza a facut, din nou, tot ce i-a stat in putere sa afle tot avionul ce bunaciune inveleste el in pat seara de seara, strigandu-i peste scaune: Mami, mami, hai aici ca mi-e dor de tine! Si ghici ce, mami i s-a asezat apoi in poala, desi insotitoarea de zbor a rugat-o sa ramana la locul ei.

Dar sa nu ne facem iluzii: balmajirea oricarei forme de norma nu e doar apanajul celor puternici sau celebri. Cand stewardesa anunta ca avionul va ateriza in 15 minute, taman atunci romanul trebuie sa se duca la toaleta. Cand se coboara trenul de aterizare, incep deja sa se auda nokiile deschizandu-se: „Ai ajuns? Eu acum aterizez!!!”. Cand oamenii sunt rugati sa-ti tina centurile de siguranta „cuplate, pana la oprirea completa a motoarelor”, romanii incep sa-si carabaneasca bagajele. In tot acest amalgam de … sa-i zic nesimtire? … o singura regula nu e niciodata niciodata incalcata: aceea de a aplauda pilotul pentru o aterizare reusita (nu pentru maiestrie neaparat, ci pentru ca n-am dat ortul popii nici de data asta).

Cand vine vorba de reguli, romanii n-au nicio strabatere. Oare nu le intelegem rostul? Oare credem ca sunt facute doar pentru a fi incalcate si atat? Sau poate, POATE, credem la un nivel primar ca noua, romanilor, regulile nu ni se aplica. Insa in tara lui „Asa, si?” nici n-avem cum crede altfel.