Tineretea, cimitir al liceului meu

Amintirea liceului nu mi-a prilejuit niciodata clipe de melancolie. Felul in care imi amintesc de mine pe vremea aia nu e deloc flatant: eram prea ambitioasa – media 9 era un accident iar notele sub 8 ,pur si simplu nu erau o optiune. Invatam pe rupte la materiile care-mi placeau si faceam totul ca sa le dau pe celelalte la spate. Imi amintesc ca pentru mine notiunea de chiul insemna sa ma duc la bibioteca si sa invat pentru teza sau pentru un obiect „prioritar”. Ora de sport era o pierdere de vreme, motiv pentru care, la bacalaureat am ales Economie in loc de Educatie Fizica si numai eu stiu cat am muncit pentru teza aia. Din descrierea asta rezulta ca eram un soarece de bibioteca, nestiut de nimeni, cu dioptrii gigantice si par slinos. Nici pe departe. Eram in fruntea clasei, in fruntea consiliului elevilor,organizam banchete, petreceri si alte evenimente care cereau ceva skill-uri manageriale, am scris la revista scolii si lucram pentru televiziunea locala. Ati crede ca eram Miss Popularity. Din nou, v-ati insela amarnic. Aveam doar doi prieteni.

Au trecut 10 ani de atunci. Si felul in care imi amintesc de mine difera de perspectiva altora. Zilele trecute m-am intalnit cu cea mai buna prietena a mea din liceu. Nu ne-am mai vorbit de 10 ani. Am fost uimita sa aflu lucruri despre mine pe care le uitasem. Mi s-au relatat intamplari de care nu-mi amintesc nici acum, dar in care, pare-se, am jucat rolul principal. Eram neinfricata. Nu ezitam sa ma ridic in picioare si sa demasc orice nedreptate care mi se facea mie sau colegilor mei (pe care am incercat 4 ani sa-i fac sa ma placa, fara vreun rezultat, altminteri). Expresia „a sta in banca ta” nu-mi era cunoscuta. Mutam muntii. Atat cat puteau fi ei mutati la vremea aceea. Mai mult decat atat, aveam o indrazneala pe care acum as caracteriza-o fara ezitare drept tupeu. Si totusi, zice-se ca nu era tupeu. Era altceva… la intersectia dintre curaj, tupeu, vână.

Prietena mea parca povestea de altcineva. Un personaj familiar, desigur, dar despre care nu mai stiam nimic de ani de zile. Pentru ca eu, cea de azi, nu seman aproape deloc cu fata de acum 10 ani. Culmea e ca in tot timpul asta, m-am amagit crezand ca..am crescut. Dar cresterea a fost, de fapt, un razboi. Cu multe victime colaterale. Nu am crescut, ci am pierdut.

Casualties:

Curajul mi-a fost frant cand mi s-a spus prima data, intr-un job dintr-o agentie odioasa de pseudo-PR – „Ai cam multe opinii.”.

Bruma de tupeu, cea care te scoate in fata si te rupe din rand, s-a dus pe apa sambetei cand un alt sef mi-a spus: „Fa-ti intai treaba si apoi sa ai initiative!”

Increderea in mine a incasat lovitura repetate ani la rand, cand n-am primit nicio incurajare, ci numai palme peste fata, din pricina unor oameni coplesiti de prea multa putere, lipsiti de demnitate si de curajul de a spune „Bravo” unui subaltern.

Pasiunea mi-a disparut cand un alt boss si-a incordat pectoralii si mi-a tunat: „Oameni sa fiti dupa munca!”

Muncesc acum pe branci ca sa recapat fiecare lucru pierdut din lista de mai sus. Cred ca increderea, curajul, pasiunea sunt resurse care se pot regenera, daca le cultivi cu atentie si le acorzi rabdare, dragoste si respect. Dar ceea ce-i pierdut poate pentru totdeauna e tocmai vâna tineretii. Certitudinea ca poti face orice si ca, vorba ceea, the world is your oyster. Vâna asta s-a dus. Aripile s-au frant. Si din pacate, distrugerea asta e si opera mea, pentru ca am ingaduit vreme de 10 ani unor pigmei sa-mi intre cu bocancii in vata si in suflet, unde au distrus tot ceea ce cladisem pana atunci – pe mine.


2 thoughts on “Tineretea, cimitir al liceului meu

  1. Cam toate cele bune ale tale sunt, zici tu, pierdute de-a lungul anilor de lucru prin agentii de publicitate. Acuzatiile tale sunt impartasite de multi, inclusiv de mine. Sunt simptomatice. Am putea trage cateva concluzii despre proasta administrare a resurselor umane din industria de pub de la noi, nu?
    Pe undeva, cred ca nu ne-am gasit locul potrivit. Si nu, nu cred ca puteam alege sa fim altfel intr-un mediu toxic. Nu sunt convinsa ca puteam lupta cu sanse de izbanda. Doar retragerea era inteleapta. Ceea ce s-a si intamplat. Faptul e consumat. Partea buna este ca ai berechet sa te recuperezi, sa te regasesti, sa te re-inventezi. Sa uiti, daca e nevoie.

  2. Dana, problema cea mai mare e ca toate astea nu mi s-au intamplat DOAR in publicitate. Mi le-am auzit in presa, apoi in lumea politica, pe unde am ratacit vreo 2 ani si apoi abia in industria comunicarii (PR + pub). Ma tem ca boala asta, cancerul asta, s-a raspundit peste tot. Cred ca si in fabrici sunt valabile replicile de mai sus si modul acela de gandire. Dar, vorba ta, ii multumesc ingerului meu ca m-a extras din mediul toxic la timp.

Comments are closed.