Fetele mele, doamnele mele

Unul dintre lucrurile pe care le pretuiesc cel mai mult pe lumea asta este prietenia fetelor mele. Asa cum este si a fost ea vreme de 10 ani, 5 sau 3 ani: cu momente de bine suprem si clipe de rau absolut, cu faze de stand-by si episoade puse pe fast forward, in fine, ani de prietenie cu tot tacamul.

Iar cand o astfel de prietena vine si-ti da cea mai mare veste pe care o femeie poate s-o dea vreodata, parca toti anii de prietenie iti trec rapid prin fata ochilor. Mie asa mi s-a intamplat cand doua dintre cele mai bune prietene ale mele mi-au spus ca vor deveni mame. Ca un “tata” luat prin surpridere, primul lucru pe care l-am facut a fost sa-mi desfac o bere si sa constat, plina de intelepciune,… it’s the end of an era. Ce-or fi gandit bietele fete, stiut fiind simtul matern care nu prea-mi da ghes, numai ele pot zice.

Sa fim bine intelesi. Ma bucur nespus pentru ele (nespus e un cuvant bine ales, intrucat nu stiu cat de clara am fost in privinta acestui lucru) si deja imi imaginez cum va arata anul viitor pe vremea asta. Va fi un an mic, pufos si roz in obraji. Imi vor povesti toate traznaile, pentru ca stiu ca vor fi niste mame excelente si bine pregatite inca din prima clipa, iar eu voi face ochii mari afland tot soiul de informatii complet noi si surprinzatoare.

Si, printre scutece, tinandu-le pruncii in brate cand ele vor dori un moment de pauza, imi voi aminti de ele de acum cativa ani. Ele, inainte sa apara copii sau soti. Cand plangeau intr-un varf de pat, pana li se umflau ochii, dupa vreun dobitoc sau cand ne adunam pe vreun balcon sa povestim prima intalnire, sau cand imparteam pranzuri frugale gandind planuri marete pentru un viitor profesional cu multa scrobeala si functii intr-o engleza pompoasa.

Caci da, am de gand sa le fiu alaturi, daca si ele ma vor vrea aproape. Ca sa avem de ce sa ne amintim si la 80 de ani.