365

Acum un an, problemele mele erau mici, multe si punctuale. In 3 zile urma sa ma casatoresc, aveam un miliard de detalii care planau deasupra capsorului meu ocupat si care se infruptau copios din mintea mea, din timpul meu si din sufletul meu. Fiecare seara era minutios programata astfel incat sa eficientizez la maximum orele pe care le aveam la dispozitie dupa program. Iar intre vizite la coafor, saloane de bronzare, intalniri cu decoratoarea si mailuri schimbate cu cei cativa furnizori antamati pentru evenimentul anului, imi gaseam suficient timp si energie pentru cearta.

Imi amintesc cum in zilele alea suduiam, fara discriminare, pe oricine: pe viitorul meu sot, care in ignoranta lui nu reusea sa priceapa dimensiunea problemelor care ma bantuiau, pe mama mea, care, in incercarea de a-mi fi de folos, imi dadea zeci de sugestii pe ultima suta de metri, menite sa faca totul mai frumos, mai grandios, mai mai mai, pe mama lui, care parca nu intelegea ca timpul meu era bine masurat si ne tot baraia la cap cu felurite pranzuri si cine si, nu in ultimul rand, pe prietenele mele pe care le vedeam ca-si dau ochii peste cap, exasperate de ego-centrismul meu brusc descoperit. Dar apogeul sfadei a culminat, acum un an, cu poate cel mai idiot mail semnat vreodata de mine, in care condamnam, cu vorbe grele, lipsa becurilor din sala in care urma sa ma marit. Asa ceva era de neiertat! Nu puteam face nicio nunta in conditiile “alea”!

Un sfert de ora mai tarziu, telefonul meu zbarnaia a mesaj. L-am deschis in mai putin de o secunda, caci degetele mele ajunsesera sa opereze astfel de actiuni din reflex. De data asta insa nu era niciun mesaj despre DJ, cameraman sau despre flori. Soacra mea murise. Iar eu urma sa-i dau cumplita veste barbatului meu.
Totul s-a naruit in cateva secunde. Iar”tot” insemna nu doar nunta, aranjamente si planuri, ci si toate cele adunate in lunile precedente.

Brusc, s-a facut liniste.

Si dupa un moment in care mi-am tinut respiratia, prima gura de aer mi-a umplut sufletul de lacrimi. Atunci a aparut regretul. Regretul pur, simplu, care se chinuia sa acopere ca o pelicula fina mormanele de remuscari de dupa anii de cearta din pricina unei afectiuni poate prea mult manifestate si zecile de mizerii spuse si gandite despre femeia care, deodata, incetase a-mi mai fi “soacra” si care, murind, devenise mama barbatului meu. Caci ea nu-mi fusese niciodata o soacra, in sensul negativ al cuvantului. Fusesem norocita cu o soacra altfel. Dar n-am stiut sa ma bucur de norocul asta. A fost nevoie de cativa pumni de tarana ca sa inteleg.

Dormi in pace.


2 thoughts on “365

Comments are closed.