Lucruri mici si oameni mari

Nu mai e, cred, niciun secret pentru nimeni ca, in general, ne traim vietile extrem de prost si teribil de rau. Uram cu mai multa pasiune decat iubim, suntem mancati de invidii si de gelozii perfect explicabile si in fiecare zi punem umarul cu constiinciozitate la perpetuarea unui model de viata nesanatos pentru mintile nostre, roase de prea mult sumbru.

Si-atunci ne oprim din a mai face bine. Caci, la ce bun?, ma intreb. La ce bun sa-mi stapanesc pornirile mizere pe care le am mai des decat as putea sa recunosc? Poate ca structura nu-ti permite sa calci peste cadavre, dar nu-mi spune ca, odata trecut prin multe furci mai ai puterea de a zambi vietii si semenilor tai cu la fel de mult entuziasm. Daca da, ce pot sa zic… ma bucur ca un sfant imi citeste blogul. Cumva insa, daca privim cu onestitate la noi insine, putem fi de acord ca nu asa stau lucrurile. De ce te-ai mai stradui? De parca-ar observa cineva!

Si totusi, oamenii observa. Unii oameni observa.
Acum ceva zile, mi s-a intamplat sa gasesc pe birou un soi de scrisoare de ramas bun, lasata de o fetisoara care trecuse pentru cateva saptamani prin vietile noastre profesionale, ca intern si cu care nu cred ca apucasem sa schimb mai mult de cateva replici in tot timpul asta. De fapt, fiecare dintre noi gasise o astfel de misiva, asa incat, intr-o prima clipa, micimea fiintei mele nu mi-a permis sa ma simt flatata. Nu eram cu nimic speciala fata de colegii mei.

Apoi am inceput sa citesc. Intr-o pagina scrisa de mana, fetisoara in cauza scria… despre mine. Despre glumele mele, despre tampeniile pe care le zic, despre cum am facut-o sa rada (desi eu habar n-aveam), despre cum ma visase intr-o noapte, despre tricourile mele “mariner” si despre multe alte lucuri atat de mici, atat de zilnice, dar care ma compuneau intr-un tablou atat de mare, in fond! Si la fel a facut pentru fiecare dintre ceilalti 12 colegi, scriind despre lucrurile lor mici si zilnice, care trec neobservate unui ochi antrenat sa vada mai mult gri decat roz.

Marturisesc ca gestul m-a emotionat. Nu pentru ca in randurile alea scrisese despre mine, zeita suprema a mie insemi, ci pentru toate cele 13 foi in care descria experienta avuta cu fiecare in parte. Tu ai putea sa faci asta cand pleci dintr-un job? Eu una, sigur nu. E drept, fata in cauza are vreo 20 de ani. Poate si eu eram la fel la varsta ei. Cine mai stie?… Poate-i va trece. Eu sper ca nu, dar cred ca da.

Chiar si atunci cand ai impresia ca nimeni nu se uita, lumea te vede.


2 thoughts on “Lucruri mici si oameni mari

  1. Nu cred ca e important daca lumea se uita sau nu, daca intr-adevar te vede cineva, ci daca tu insati “te vezi” … de cele mai multe ori nu ne vedem decat prin ce ne imaginam ca ceilalti vad in noi, e ca si cum ne-am uita in oglinda acoperindu-ne ochii cu mainile….hope this makes sense :))))

    Nice post, btw
    Teo :)

  2. Pai, da, in mod ideal, n-ar trebui sa conteze daca ceilalti “te vad” sau nu si, mai mult decat atat, daca esti un om ok doar pt atata amar de lucru, tot n-ai facut nimic.

    Thanks, te mai astept :)

Comments are closed.