I see dead people

Spitalul n-a fost niciodata un loc de care sa-mi fie frica. Nu obisnuiam sa ma cutremur cand vedeam policlinici, doctori in halate albe sau ustensile ascutite si solutii usturatoare. Asta si poate pentru ca, pana prin liceu, am fost un copil bolnavicios, cu internari succesive, din diverse pricini, mai mici sau mai mari. Cunosc prea bine mirosul “de spital” si nu mi se intoarce stomacul pe dos cand vad oameni pe targa. Dar, cand esti copil, totul pare altfel decat este. Totul era un joc.

Imi amintesc cum, impreuna cu alti copii, fugeam din saloane la prima sirena de ambulata auzita, coboram dintr-o suflare vreo 7 etaje, ne pitulam pe langa spalatorie si pandeam intrarea de la morga spitalului, ca niste paparazzi mici si morbizi. Trei ani la rand n-am apucat sa vad nimic care sa merite povestit. Dar asta nu era singurul “joc” al nostru. Ne fugaream ca apucatii pe la Terapie Intesiva si trageam cu ochiul in saloanele cu oameni intubati si conectati la tot felul de aparate. Cum ni se mai pareau toate niste grozavii! Si ce le mai povesteam apoi colegilor, inflorind istorioarele astea cu zeci de detalii scabroase si inventii neplauzibile…

Dar vremea a trecut iar eu n-am mai calcat intr-un spital de 12 ani. Si recunsoc deschis ca nici nu vreau sa ma gandesc la asta. Pentru ca acum mi-e frica. Atunci nu-mi era. Acum imi este pentru ca ma uit la stiri. Si vad acolo oameni aruncati din ambulante, bolnavi refuzati la internare pentru ca le lipsesc 5 milioane, anestezisti care nu-si fac treaba fara sa-si simta buzunarasele fosnind a plastic, oameni nenorociti pe viata de medici-macelari, asistente care pozeaza sexy la capul mortului si sanctiuni care ne rad noua, tuturor, in fata. Vad presedinti si premieri care nu se incumeta sa calce pragul vreunui ambulatoriu romanesc, daramaite al unei sali de operatii! Vad instrumente ruginite, uitate in vintrele unui om care a avut curajus sa se urce intr-o zi pe-o masa de operatie romaneasca. Vad copii pusi la copt in incubatoare vechi de cand lumea si familii devastate intr-o secunda de vesti cumplite. Vad batrani care nu-si mai pot face dializa pentru ca – tataie, te-asteapta moartea acasa si matale vii la spital?

In fine, vad cozi de prosti care-si asteapta izbavirea in fiecarea luna, strangand in maini retete compensate precum sfinte rugaciuni, prosternandu-se in farmaciile-biserici la C.A.S.-urile – Dumnezei. Zi dupa zi, an dupa an, generatii dupa generatii.