O MAMĂ SUFICIENT DE BUNĂ

Articol publicat pe Sereniti.

ce23a-10Dacă m-ai fi întrebat acum 4 ani ce cred despre creșterea copiilor, ți-aș fi răspuns că știu exact ce trebuie făcut: fără cocoloșeală, cât mai multă independență, disciplină, reguli și, la rigoare, o palmă la fund. Să nu exagerăm cu traumele, că o biată palmă la fund „nu se pune”. Câteva dintre prietenele mele deveniseră de scurt timp mame și începusem să văd maternitatea de foarte aproape: de la alăptare, babywearing și co-sleeping (ce Doamne iartă-mă erau astea?!?!) la formulă, separare timpurie, dormit în camera lui, copilul devenea pentru lumea înconjurătoare o sursă de dispută. Războiul nu se mai dădea, ca pe vremuri, în sânul familiei, între noră și soacră și între ginere și… a lui soacră, ci era scos pe ulița virtuală. Atunci am făcut cunoștință prima dată cu noțiunea de mommy wars – acele confruntări din mediul on‑line, între mame de diferite „orientări”, care aplică optica proprie asupra tuturor copiilor din lumea largă, propovăduind vehement una sau alta. Vehemența nu este coerentă, ci generatoare de spume la gură, emoțiile sunt răvășitoare, iar măștile din mediul virtual sunt capabile să rupă prietenii în mediul real. Atât de ”hard‑core” e confruntarea. Se urlă pe viață și pe moarte. Incleștarea e foarte vie, iar patima e pe măsură. Dincolo de a fi un hobby, o supapă de evacuare a monștrilor croșetați în zecile de nopți nedormite, discuția despre copii a devenit în scurt timp o veritabilă meserie. La vremea respectivă, identificasem câteva mame de profesie, care, grație accesului la informație, deveniseră facilitatori ai bunei creșteri a copiilor. Însă pentru că tonul face muzica, unele dintre ele au confiscat ideea de maternitate, pozând în deținătoare ale adevărului absolut. Nu se mai folosea diateza activă, ci cea reflexiv‑pasivă: așa se face corect!

Un an mai târziu, deveneam eu însămi mamă. Doi dintr-un foc. În iulie îl primeam în casă pe fiul cel vitreg (6 ani), iar în februarie îl nășteam pe cel biologic. Doi copii de vârste diferite, cu nevoi diferite, cu experiențe de viață diferite.  În plus, două seturi de realități emoționale diferite in interiorul meu. Eu – o femeie pentru care maternajul nu era decât un rol, nicidecum o menire, așa cum citisem cândva, la cineva, pe net.

La dracu, ce mă fac?!

În perioada aceea începuseră deja conferințele de parenting. Căci da, auzisem deja acest termen – parenting! Ce-o mai fi și ăsta? După cum l-am perceput eu, parentingul se referă la cum se cresc copiii. Un fel de tips and tricks, dar la un nivel superior. Mi-a fost relativ simplu la început să desființez noua dogmă, s-o cataloghez la capitolul „mode trecătoare”, fiind mai curând adepta unui stil tradițional de creștere a copiilor. Mă ajutau și isteriile din on‑line, care, cu cât militau mai agresiv pentru noua orientare, cu atât mi-era mai clar că noile principii nasc monștri! Iar dacă a sta non-stop cu copilul însemna să devin așa ceva, nu, mulțumesc, prefer să fiu o mamă rea. În percepția mea de atunci, a fi o mamă bună echivala cu a petrece non-stop timpul cu copilul, abandonându-ți munca și alte interese, pentru a-i oferi iubire și grijă permanentă, sărind în ajutorul lui încă dinainte de a conștientiza că bietul de el ar avea nevoie de ajutor. O mamă bună însemna să petrec timp de calitate non-stop cu copiii. Totodată, trebuia să mai și gătesc eu însămi mâncarea, să aleg numai ingrediente sănătoase, preferabil de la niște țărani bio cool cu pagină de net și livrare la scară, să fac operă de artă din mâncarea pentru copilași, să fac și curat în casă și să fiu mereu la curent cu activitățile de la școală/grădiniță, să mă implic activ în buna desfășurare a lor, să tai, să decupez, să cos, să duc prăjituri la școală. Alte mame o făceau. Le vedeam postările pe blog, documentate cu fotografii.

Eu însă nu puteam. Au urmat luni întregi de nefericire. De ce nu puteam să fiu și eu ca mamele de pe net?! Ce aveam atât de greșit în mine, în ADN-ul meu, de nu reușeam să țin pasul? De ce eu uitam să cumpăr flori pentru „Doamna”, iar alte mame, nu? Aveam un business care abia decolase, îmi mai mențineam și ieșirile în oraș cu soțul sau cu prietenii, pentru că eu aveam ajutor (altă sursă de vinovăție), însă în loc să le văd ca pe niște oaze de normalitate, cum de altfel sunt, priveam aceste momente cu multă rușine. Mi-era rușine că am un job, că aleg să (și) muncesc și mi-era teribil de jenă când mărturiseam cuiva că sunt în oraș. La o bere. La taclale.

„Păi și bebe?”, venea întrebarea. De parcă dacă ai copil mic, trebuie să menții cordonul ombilical activ și după naștere.

„E cu mama”, spuneam eu, cu vinovăție. Pentru că știam ce urma.

„A, ce bine de tine că ai ajutor. Ce n-aș da și eu să am!”

Hap! O porție generoasă de vinovăție, cu garnitură de rușine. Asta am mâncat vreo 2 ani, fără să știu că e necesar să și poți accepta ajutorul ca să-l primești. Nu întotdeauna e la mijloc o lipsă reală de ajutor. Trebuie investigat.

Fiind conectată la lumea on‑line, mi-era greu să evit postările flamboaiante ale mamelor bune. Aflam ce și cum se face corect. Știam și unde trebuie să mă duc, astfel încât să aflu informații.

Cum să-ți crești copilul, în 3 pași simpli. Metode de parenting.

Nu face aia, fă în schimb asta. Nu așa, ci astfel. Când se întâmplă cutare lucru, spune așa. Și tot așa. După ce o somitate în metoda Espere m-a admonestat public într-o conferință în urma unei întrebări pe care am adresat-o, privind relatia cu fiul meu vitreg și mi-a livrat niște truisme din seria „Doh!”, am promis să nu mai calc la conferințele de parenting, unde tot ce afli este că trebuie să fii un părinte bun. DOH!

Dar cum să fii un părinte bun? Învățând pe de rost și gândind niște scheme? Cum se învață iubirea și grija la maturitate? Mai ales într-o relație cu copilul altcuiva? O perioadă, grija mea numărul unu aia a fost. Cum faci să aplici truismele alea și să-ți vină natural să faci anumite lucruri? Cum ieși din cercul vicios, lobotomizant, al lui „să fie bine ca să nu fie rău?”

Sigur ca aveam si eu ideile mele, pornirile mele materne, dar aveam nevoie de confirmare: fac bine ce fac? O sa crească un om ok copilul ăsta?! Chiar dacă eu nu fac și nu dreg ceea ce alte mame fac și dreg cu aparentă naturelețe și măiestrie, pe blogurile personale?

Mi-au luat 3 ani de analiză personală, o Facultate de Psihologie, cărți de specialitate devorate și ceva lucru cu oamenii, ca să înțeleg ce stă în spatele multora dintre postările on-line: fantasmă în stare pura. Iluzie, proiecție, bullshit mămicesc. Spuneți-i cum vreți, rezultatul e același pentru legiunile de mame care citesc cu sfințenie acele lucruri: devastator pentru încrederea de sine, distrugător pentru ceea ce înseamnă un atașament sănătos și, vai, otrăvitor pentru viitorul copiilor adorați.

Fantasma mamelor care se vor a fi perfecte (pe net) este acid sulfuric pentru instinctul matern al cititoarelor lor.

Cabinetele de psihoterapie sunt pline de mame care nu mai știu ce să creadă despre ele însele, care au nevoie de mult ajutor în a-și recăpăta încrederea în propriul instinct. Se chiuretează vinovăție și rușine în fiecare oră de psihoterapie, ori de câte ori mamele descoperă că, spre exemplu, pe lângă colosala iubire pentru copilul lor, sub straturi de apărări se ascunde și reversul acestui sentiment înălțător: ura. Da, într‑o explorare bine condusă, mamele intră în contact cu aceste sentimente „rușinoase”, ba chiar tabu: cum să-ți urăști copilul?! – și sunt ajutate să integreze ambivalența, astfel încât să se accepte pe sine. Tot în cabinetele de psihoterapie, mamele află despre mecanismele de apărare care intră în funcțiune atunci când emoții nelalocul lor răsar de te miri unde. Un astfel de mecanism tare interesant se numește formațiunea reacționară. Cu ajutorul său, mintea ne protejează de consecințele dureroase ale unui gând sau afect, prin crearea unor comportamente diametral opuse, ostentative, prin care să demonstrăm lumii că nu suntem atât de “rai”, când de fapt încercăm să ne convingem pe noi înșine de acest lucru. Exemplul frecvent dat de cărțile de psihologie (nu de parenting) este cel al mamei care, deși nu și-a dorit copii, odată ce-i are, îi copleșește cu afecțiune și ezită să impună limite, de teama de a nu fi judecată drept „o mamă rea”.

Nu pot să nu mă întreb câte dintre blogurile mămicești sunt „pe bune” căi oneste de a împărtăși din propria experiență cu lumea, autentice în îndoieli, căutând o cale de comunicare, conectare, și nu de confirmare și câte sunt, de fapt, veritabile mecanisme de apărare? În general, tonul vehement este un simptom pentru cele din urmă.

Sigur, există și varianta în care se stârnește cu bună știință un mommy war, cu vehemență și polemică sadică, pentru marketing. Un blog adorat și detestat deopotrivă scorează bine la agențiile de marketing on‑line. Trafic intens, publicitate pe măsură. Un status de la o mămică influencer are darul de a exploda Facebookul: share-uri, like-uri sau, la polul opus, amenințări grave și înjurături. Sigur, nici nu avem o cultură a dialogului și a dezbaterii, așa încât, în loc să combatem cu argumente, accesăm primitivele emoții inflamate, care, de altfel, sunt al naibii de seducătoare. Huo! Acest scenariu mi se pare de departe cel mai nociv.

#mamăfericită

Nimeni nu pune pe Facebook poze în care arată răvășit, disperat, plâns, doborât. Nicio mămică nu pune pe wall poze cu copiii în toiul unui tantrum. Nimeni nu arată porția de McDonald’s pe care i-o dă copilului (desigur, când și când), în schimb se afișează numai mâncarea home-made, cu ingrediente autentic românești. Nicio mamă nu scrie în statusuri despre cum relația cu soțul s-a răcit de când a apărut #bebecelfrumos. Și nu există un hashtag cu un număr de ”lunițe” de când ai făcut ultima oară sex. Nimeni nu povestește ce se petrece dincolo de selfie-urile zâmbitoare cu el, ea și piciul. Nimeni nu vorbește despre certurile cu răcnete în miez de noapte, după ce se culcă copilul. Despre reproșurile adunate în ani și despre prăpastia care apare în multe căsnicii odată cu nașterea unui copil. Și nu, nu e vina copilului, dar el este triggerul pentru trezirea monștrilor personali, din propriile copilării uitate, care însă acum se activează și-și cer drepturile de peste ani. Nimeni nu vorbește despre cât de greu e de îndurat hăul care se cască între doi soți cu mentalități și idei despre viață diferite. Nu. Pozăm frumos și cropuim mizeria. Să nu se vadă. Să n-o vadă nimeni, pentru că, dacă o vede cineva, atunci poate că aș vedea-o și eu. Și vai, ce tare m-aș speria!

Cu toții o facem. Da, da. Cu toții. Unii dintre noi însă suntem suficient de pregătiți psihic să recunoaștem că, pe lângă #mamăfericită, e și o:

#mamăterminată,

#mamăcareîșidoreștecâteodatăsăfugă,

#mamăcarevreaoaventură,

#mamăcare…..

Și desigur, un tată care își dorește și el aceleași lucruri.

Mama prea bună

b0e43-998644_595190927190746_1934754681_nExistă în psihologie un concept: „mama prea bună”. Îi aparține lui Donald Winnicott, pediatru și psihanalist britanic, pentru care a devenit clară zona de normalitate în privința creșterii copiilor, definind-o ca spațiul de mijloc dintre un maternaj insuficient și unul exagerat. În esență, o mamă prea bună este cea care vine anticipat în calea nevoilor copilului său, îi rezolvă totul înainte ca el să exprime dorința, nu-i permite să trăiască frustrarea, îl încarcă inconștient cu iluzia omnipotenței, ceea ce, în timp, se dovedește a fi distrugător pentru sinele copilului. Fantasma mamei de a fi perfectă este, deci, nocivă. La polul opus, se află mama care își lasă copilul în suferință și nu răspunde nevoilor sale. Undeva însă, la mijloc, se regăsește normalitatea. O mamă suficient de bună este o mamă care îi asigură copilului căldură, mediu propice, capacitatea de a-i conține stările negative, fără să se răzbune ulterior, având abilitatea de a face față afectelor negative ale copilului. Desigur, pentru asta, e necesar ca ea să poată face față propriilor afecte negative. Limitele și iubirea merg mână în mână. Un copil fără limite va fi nesigur, înspăimântat de lumea înconjurătoare și fără direcție. Pentru ca mulți din generațiile actuale de părinți au fost la rândul lor copii supuși abuzului fizic și emoțional (bătuți de părinți și umiliți în public), acum, în rolul atotputernic de părinte, încearcă să-și repare propriile răni prin copilul lor și confundă limita sănătoasă cu abuzul.

Cunosc oameni care au bifat multe conferințe de parenting, unde au învățat lucruri interesante, au avut și momente de revelație, dar care, odată întorși acasă, nu au putut pune în aplicare cele învățate, revenind iar și iar la reflexele de educație primite acasă. Fractura dintre teorie și practică se rezolvă numai într-un cadru vindecător, terapeutic. Dacă vrem. Dacă nu, vom continua să mergem la conferințe, să ne mințim pe noi înșine și pe followerii noștri, să postăm citate inspiraționale, hashtaguri despre iubire necondiționată și selfie-uri zâmbitoare cu copiii și să simțim periodic un monstru care rage în interior și care va ieși odată la suprafață prin căderi nervoase, depresii, alte manifestări psihice sau chiar boli fizice. Unde ziceai că te doare, în ultima perioadă? Crezi că e întâmplător?

Ceea ce speakeri abili au construit în conferințele de azi cu care umplu sălile preț de un weekend, întru revelația plătitorilor de bilet, se practică în cabinetele de psihoterapie încă de pe vremea lui Freud, Jung, Winnicott și ceilalți. Nu e nimic nou. Cine se duce într-o psihoterapie află acele lucruri, aplicate la propria viață. Dar sigur că explorarea este uneori prea lungă pentru a răspunde nevoii de soluții rapide, sigur că efortul de a face față monștrilor din adâncuri este înspăimântător, față de promisiunea unor instrumente de lucru aplicate; și sigur că e mai ieftin să te duci într-o conferință despre parenting decât să mergi disciplinat într-o terapie (mai ales una de lungă durată). Ideea e că și în conferințe, și în terapie, aceleași idei sunt vehiculate. Tot se vizitează chestiuni de atașament, tot se discută despre limite, tot despre roluri ajunge să fie vorba și, invariabil, tot la mama și la tata se ajunge. Însă diferența e ca de la teorie la practică. Te poti duce intr-o conferință, unde cel mai probabil se va face și o mică demonstrație de explorare, suficient de dură astfel încât subiectului să i se stârnească niște emoții vizibile – se face deseori o veritabilă chirurgie pe suflet live -, dar insuficient de elaborată ca să vindece în mod real „pacientul”, lăsat cu rana deschisă de „insight-ul” accesat pe scenă, în fața oamenilor revelați de „magia” rapidă. Ceea ce lumea nu știe este că nu e de ajuns să conștientizezi sursa problemelor. Ea trebuie rezolvată, integrată, ca să întrerupă efectele manifestate în prezent. Ceea ce nicio conferință și nicio carte din lume nu o va face. Pentru ca nu au cum. Sunt oameni care vânează conferințe, training-uri, workshop-uri fel de fel, din dorința inconștientă de a se înțelege și, poate poate, de a se vindeca pe sine. Dacă mergem pe principiul „decât deloc, bun și-atât”, da, putem milita pentru proliferarea acestor forme de instruire a părinților. Dar deseori e nevoie de mai mult.

alfieOricât m-aș fi înfuriat pe noua dogmă părinteasca (furia e și ea un simptom), în urma analizei personale mi-am dat seama că eu nu aveam, de fapt, nicio problemă cu fondul ei, ci cu forma și mai ales cu portavocile noii ordini mondiale. Pentru că da, e de bun simț să nu-ți bați copiii și să nu-i umilești. Oau!

Dacă am da la o parte cortina roșie de nervi, în fața căreia culmea, taman promotorii educației prin empatie deseori uită s-o practice, am descoperi că în spatele ei stă echilibrul. Că existăm în viața copiilor noștri, iar ei există în viața noastră, nu ca să ne distrugem unii pe alții, ci ca să învățăm, poate, ceva mai mult din existența însăși. Pentru că dincolo de mommy și daddy wars, dincolo de norme, dogme, autori faimoși, metode de parenting importate, nimeni nu reinventează roata – iubirea, grija. Și atunci, despre ce vorbim noi, de fapt? Vorbim cumva despre noi? Despre cum ne-am dori noi să fim? Despre cum ne-am fi dorit noi să fim crescuți? Vorbim oare despre ce ne-am dori în secret să primim? Chiar și acum, la “bătrânețe”? Atașament, iubire, siguranta, conexiune umană reală, căldură, hrană bună? Despre asta e vorba în tot vacarmul ăsta?

Hai să respirăm. Să ne uităm la noi, la copiii noștri, la realitate, în loc de fantasmă, la ceea ce este, în loc de ceea ce am vrea IDEAL să fie și să ne liniștim. Pentru că, dacă noi om fi bine, invariabil și copiii noștri vor fi bine. Suficient de bine.

Vacanta de dupa vacanta

Și a mai trecut o vacanță în patru. De fapt, în șase, pentru că am avut norocul de a-i avea și pe părinții mei alături. Copilul cel mic a mai crescut, copilul cel mai mare așijderea, nu am mai avut problemele de anul trecut iar grație alor mei am avut chiar șansa unor seri petrecute în doi, alături de soțul meu, fără copii, ba chiar într-o zi am făcut plajă singură singurică! Doar eu, marea, muzica din căști și o carte splendidă pe Kindle. Trai pe vătrai, am putea spune. Dar înainte de a vă lăsa mințile invadate de invidie pe concediul meu de vis, aflați că la întoarcere tot m-am simțit epuizată tot mi-au explodat colecistul și stomacul în crize suculente (treaba lor ce somatizau, am fost mult prea obosită ca să mai gândesc), iar după vreo 4-5 zile de zăcut în pat cu dureri fel de fel și gânduri vinovate (ce naiba e în neregulă cu mine?!?) am reușit să mă adun, să-mi treacă toate și să reintru în normal. Întâlnindu-mă cu prietenele mele, mame și ele, am râs cu toatele de acest nou concept, al ”vacanței de după vacanță”. Pe net, printre poze fericite, încadrate perfect, alte mame se plâng de aceleași concedii epuizante. În medii sigure, fără auditoriu prea bogat, multe femei șoptesc vinovat cum abia așteaptă să se întoarcă la muncă, unde e mult mai ușor decât a fost în concediu. În secret, visăm la minunata lună septembrie, când grădinițele se redeschid iar școlile sunt pregătite să preia lumina ochilor noștri, pe care le-o dăm fără murmur și șovăire.

Unde e problema? Suntem o generație leneșă? Obosită din naștere? Ușor plictisibilă? Nu ne iubim îndeajuns copiii? Ce se întâmplă?

trMama mea îmi mărturisea că nu a trăit niciodată sentimentul de a avea nevoie de încă o vacanță după un concediu cu mine. Lăsând la o parte romanțele nostalgice ale părinților care îi împiedică să-și amintească și ”umbrele” copiilor lor (mama mea jură că eu nu am făcut niciodată nici măcar un tantrum, ceea ce firește este biologic imposibil), realmente cred totuși că lucrurile mergeau mai ușor. Ce face diferența? Stilul de parenting. Da, acest nou mod de creștere a copiilor este epuizant! Îndepărtând mijloacele facile de a dresa un om (cearta, bătaia, jignirile – toate utilizate larg de generațiile trecute) și îmbrățișând empatia, comunicarea, negocierea, munca noastră a devenit mult mai dificilă. Exemplu concret: fiul meu cel mic (2 ani jumate) are o pasiune pentru uși. Îi place să le închidă și să le deschidă. Iar dacă ușile sunt rotative, amuzamentul crește exponențial. Iar dacă ușile sunt cu senzori (așa cum erau 90% din ușile magazinelor din concediu), e Disneyland, nene! Ia-l dacă mai poți. Orice plimbare, orice drum de 15 minute se transforma într-o călătorie de minim o oră, pentru că tânărul inginer stătea să observe toate mecanismele și toate balamalele, să analizeze punctele în care se deschideau ușile și zonele moarte etc. Să spun că mi se scorojea creierul de plictiseală ar fi un ”understatement”. Modul în care totuși reușeam să-l urnim de acolo era unul calm, bazat pe negociere, pe explicat. Îi vorbeam la persoana I și-i spuneam că m-am plictisit și că vreau să mai facem și altceva. Și mergea. Nu am avut crize de furie, nu ”ne-a știut” Malaga. Pe de altă parte, nu o dată mi-am imaginat cum îl luam pe sus și zvârrr! Mămulica ta de copchil, treci încoace! Ce m-a oprit din a face asta? Păi o evaluare a riscului. Să calmezi un toddler furios este piatra de încercare a multor părinți. Corecție: să calmezi un toddler furios fără să-l bați, fără să urli la el, fără să-l umilești, fără să-l ameninți cu abandonul (ex.: ”Dacă nu taci, plec și te las aici!”) fără să-l momești cu o dulciurică, doar doar tace… carevasazică să stai acolo și să fii dispus să-i permiți criza, fără să te răzbuni pe el apoi (și uite așa construind o relație de mega încredere cu el, bază a unei vieți de adult sănătoase psihic) este destul de difcil. Presupune două lucrui: 1. Să te fi informat vizavi de lucrurile astea și 2. Să te țină pe tine nervii. Adicătelea să fii tu un adult ok la rândul tău și să-ți vină să pui în aplicare noile intrumente. Sexy, nu?

Nu întâmplător, majoritatea mamelor care se plâng de aceste vacanțe și de fapt, de zilele  de stat non stop cu copiii, sunt femei care au copii în intervalul de vârstă 1-5 ani, care au îmbrățișat noua filozofie de creștere a copiilor, femei educate și hiper-educate și, îndrăznesc să emit o ipoteză – femei cu probleme prin propriile copilării (probleme fie nerezolvate, fie în curs de rezolvare). Daca ipoteza mea e greșită, mă iertați.

Ce e de făcut?

Habar n-am. Știu ce funcționează la mine. Știu că nu mă mai pot întoarce la stilul tradițional de creștere a copiilor și da, noul stil e epuizant emoțional și atunci trebuie să fac cumva să-mi fac viața mai ușoară. Ca să fiu o mamă prezentă (nu omniprezentă), atentă și hrănitoare emoțional, trebuie să am grijă de mine. Fac asta oferindu-mi, fără vinovăție, momente de răsfăț, de introspecție, petrecute fie în terapie, fie alături de prieteni, alocând timp pentru hobby-uri și pentru stat eu cu mine. Nu îmi fac deliberat viața mai grea decât este deja. Spre exemplu, am ales să nu acord o atenție deosebită diversității hranei în concediu. Păstrez câteva principii de bază (fără sucuri, fără dulciuri în exces) iar în rest, mix and match. Merge orice. Nu mănâncă? Îl las să nu mănânce. Nu-l alerg cu lingurița prin piață. Va cere când îi e foame. Și ghici ce, copilul știe foarte bine ce-i trebuie și când îi trebuie. Acasă, schimbăm macazul, dar acasă avem confortul rutinei și atunci lucrurile merg mai ușor. Deci, îmi permit să le complic. Nu mă mai învinovățesc dacă nu le fac pe toate EU sau dacă nu le fac perfect. Am învățat că nu despre asta e vorba. Îmi accept ”umbrele” mele. Da, îmi dau voie să fiu supărată în fața copilului. E o resursă excelentă pentru un dialog cu cel mic, mai târziu, când îmi trece supărarea. Și da, cer ajutor, mă bazezpe ajutor și îl primesc cu dragă inimă, deși a trebuit să lucrez și la acest capitol. Wonder Woman nu prea știa să primească ajutor… M-am dat jos singură de pe piedestal. Am încredere în partenerul meu de viață.Nu îi pregătesc farfuria cu mâncare și nu trebuie să-i fac program pe ore atunci când stă doar el cu copilul. Nu fug când aud că cel mic plânge, știind că tatăl lui e cu el și e foarte capabil să-l liniștească.

Mă bucur nespus că pot face asta și tot e greu. E al naibii de greu să fii parintele ăla bun, fiind și partener de viață ok, și profesionist bun și om care se dezvoltă permanent. Mai și greșim, ne mai și pierdem calmul, nu poți fi zen mereu, nu poți fi întotdeauna prezent, dar cred că reușita vine din echilibru. Din acceptare, din lucrul cu sinele și din transformare. Și, cel mai important, din suport. E necesar să-l putem primi. Dacă vrem.

Presiuni de nota 10

Încă un an și intrăm la gimnaziu. Observați pluralul matern, da? Intrăm. Pentru că, într-un fel, intru și eu din nou în școala generală, altfel decât am făcut-o vreodată. Iar ceea ce mă preocupă în perioada asta este conflictul dintre ceea ce știu și ceea ce știu. Ambiguitatea e la ea acasă, dar mai răbdați un strop, c-o să descâlcesc ițele îndată.

Ceea ce am știut o viață, de când am intrat la grădiniță și până colea, acum vreun an și-un pic, a fost că țelul absolut este să faci performanță. Iar cum Dumnezeu nu m-a înzestrat cu vreun talent în mod deosebit, performând cinstit mediocru la muzică, la dans și la arte plastice, singura mea șansă de a face performanță era… la ore. La școală. La note. Competiția a devenit viața mea. Sigur că n-a ajutat nici cutuma vremii, în care întrebarea “Da’ Icsulescu ce notă a luat?” ținea loc de bună ziua când copilul se întorcea de la școală însă de la un punct încolo n-a mai fost vorba nici de mihaelele, alinele și otiliile care mi-au servit drept Nemesis 12 ani la rând (vă pup, fetelor!), pentru că cea mai mare concurență era cu mine însămi. Trebuie să iau 10. Trebuie să îmi iasă media. Trebuie, trebuie, trebuie! Un 8 era acceptabil doar în măsura în care se însoțea de alți 3 de 10, astfel încât, la finalul semestrului, media să fie un curat 10. N-am luat niciodată o notă mai mică de 7, pentru că n-aș fi reușit într-un semestru să iau suficienți decari, astfel încât să-mi “îndrept” media. Goana după titluri și diplome m-a costat o lună de cădere nervoasă, când, în clasa a zecea, am luat un rușinos 7 la olimpiada de engleză, lucru care însă m-a motivat să iau A pe linie la Cambridge, un an mai târziu. Le-am arătat eu lor!

Am terminat liceul cu 10 la Bacalaureat, am luat 10 la licența de la prima facultate și am intrat cu 10 la cea de-a doua facultate. Să ne relaxăm într-un hamac acum, nu?

Nu. Pentru că, între timp, ceea ce știam a fost rupt din rădăcini și arucat ca o buruiană în afara grădinii.

Mă uitam deunăzi la un reportaj despre elevii de 10 de la liceele din țară, copiii cei buni ai patriei, luați și aliniați în fața camerei de luat vederi, rostind texte care sunau bine, citindu-li-se în ochi speranța. Odinoară, m-aș fi simțit ca făcând parte dintre ei. Acum însă, am simțit compasiune. Nu știu câți dintre acei copii de 10 vor ajunge cercetători la NASA ori vor revoluționa sistemul educațional din România. La fel de bine, nu știu câți vor ieși din școală crezând că viața e la fel de “dreaptă” ca un sistem de notare, în care, dacă-ți faci lecțiile, nu ai cum să nu “câștigi”, suferind apoi nevroze și neîmpliniri, în urma șocului simțit la contactul cu… well.. viața. Nu știu câți dintre cei de zece se cunosc pe sine suficient de bine cât să știe acum, la 18 ani, ce vor face în viață, care le e menirea pe Pământul ăsta, sau dacă nu cumva zecele luat pe linie le va fi cel mai mare dușman mai târziu, plăcându-le totul și nimic, pricepându-se la tot și la nimic în mod deosebit totodată. Nu știu câți dintre copiii de zece ai patriei sunt dotați cu abilități emoționale care să-i susțină atunci când socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din târg; câți au un prag ridicat de toleranță la frustrare și câți se vor prăbuși la primul hop, deziluzionați de lipsa de sens a lumii în care trăim, o lume în care, chiar dacă-ți faci temele de nota 10, s-ar putea să rămâi repetent ani de zile, pentru că, ghici ce, director e un corigent cu umor. Un băiat haios și atât.

Ore întregi de terapie am petrecut lucrând cu mine, la dărâmarea acelei construcții depășite și la reconstrucția uneia noi, mai trainice, mai solide, adaptative.

teens-stressDiscutam zilele trecute despre “școlile bune” din București și auzeam ierarhii și procentaje care depășesc orice rațiune. 60% dintre absolvenți au medii între 9.80 și 10, iar cei care sunt între 9 și 9.50 sunt considerați slabi! În ce lume trăim? Poate că sistemul de notare ar trebui regândit de la 9 la 10. Sunt licee și școli generale care flutură statisticile astea orbitoare prin fața părinților dornici de reușită, dornici să le asigure copiilor un viitor cât mai bun. Și da, înțeleg perfect lucrul ăsta, însă știind ceea ce știu acum despre psihicul nostru, nu pot să nu am inima strânsă pentru copiii ăia. Pentru că dincolo de procente, dincolo de ierarhii și de liste, sunt zeci de omuleți în formare, cu suflete și minți de plastilină modelabile de adulții din preajmă, omuleți care habar n-au cât îi vor costa, mai târziu, nevrozele lor începute acum, la 10, 14, 15 ani.

Cred că e foarte dificil să fii părinte în ziua de azi și departe de mine gândul de a face vreo vină părinților care aleg să-și conducă acum copiii spre performanță pe toată linia. Încă mă mai gândesc. Vlad e a patra. Mai e timp să devină un copil de 10, care să intre la unul dintre liceele alea de top, să elimin vinovăția de a nu-i fi oferit maximum de șanse posibile pentru noi, ca părinți. Nu știm cum e mai bine. Eterna linie de mijloc pare a fi, ca întotdeauna, soluția. Dar e al naibii de greu s-o nimerești, fără să abuzezi copilul și fără să-l privezi de standarde și repere. Dar ce fel de repere?

Presiunea e mare. Enjoy kindergarden. E singura certitudine pe care o am. Cred… :) În rest, Dumnezeu cu mila.

Later edit: Interesant este că acum ceva timp, scriam asta. Aș putea trece drept neserioasă. Una zic într-o vreme, alta zic mai apoi. E adevărat. În timp, lucrând cu mine, mi-am schimbat punctul de vedere, pentru că am observat pe propria-mi piele deriva rezultată din sistemul perfecționist. Cred în continuare în educație și în lectură, dar acum cred că educația se poate face și altfel. Cred în competiție, însă cred că putem fi competitivi, fără să-i urâm pe cei cu care ne întrecem. În esență, rareori oamenii fac lucrurile diferit față de ce-au învățat. Dar lumea în care vor crește copiii noștri va fi fundamental diferită de lumea în care au crescut părinții noștri, care ne-au transmis anumite repere. Schimbările ultimilor 20 de ani sunt imense, comparativ cu alte intervale din istoria familiilor noastre. Așa încât, buckle up și hai să privim un pic în viitor. Și poate, odată și odată, și ministerul învățământului va regândi sistemul cu totul.

Ce-am învățat din noua meserie

Deunăzi am marcat un prag important pentru mine: primii 500 de clienți ajutați să se lase de fumat. Pentru cei care au deschis televizoarele mai târziu, când nu mă ocup de copiii din dotare, sunt terapeut antifumat și conduc sesiuni de terapie de grup la clinica Allen Carr România. Nu scriu des despre acest aspect al vieții mele aici, pentru că am suficiente platforme la dispoziție ca să vorbesc despre fumat, iar ăsta e blogul meu personal.

Însă cum o mare parte din viața mea este strâns legată de activitatea mea profesională, cu voia dumneavoastră, această postare va fi despre latura aceea a vieții mele.

Fumatul este, în esență, o treabă relativ simplă. Devenim dependenți de nicotină, sevrajul nu doare, motiv pentru care ne amăgim că fumăm de plăcere, că obținem beneficii în urma fumatului (ex. socializarea), că de fapt e un ritual drăgălaș, un tabiet de bon-ton (odată) și în tot acest timp contorul merge: primii 10 ani, următorii 10 și tot așa. Ne trezim într-o bună zi captivi, neînțelegând ce ni se întâmplă, intrăm în panică și credem că voința ne va ajuta să scăpăm de groaznicul viciu. Căci, între timp, drăgălașul tabiet a devenit în conștiința publică un viciu, un obicei odios, purtător de boală și statistici sumbre și nu mai e de mult ceva cool. Ceea ce lumea nu știe este că realmente, e ușor să te lași de fumat, dacă perspectiva e corectă.

Problema apare atunci când în țigară se amestecă mult mai multe aspecte decât o banală adicție și niscaiva asocieri. Am avut oameni care au descoperit, după multiple ședințe de suport, că țigara le ține loc de mamă sau de tată. O fată care se tot reapuca în momente de plictiseală și-a dat seama la un moment dat că de fapt ceea ce trăia ea nu era plictiseală, ci o singurătate cruntă. Cineva altădată mi-a mărturisit, pe la a șasea ședință de suport, că motivul pentru care se reapucă de fumat este pentru că știe că poate reveni la mine, iar eu sunt varianta cea mai apropiată de psihoterapie pe care și-o poate oferi. Un demers psihoterapeutic ar fi îngrozit-o. Am avut oameni pasionați de științe ezoterice care-și explicau fumatul prin existența unor entități care le dominau sufletul. Altcineva a fost certat de un mare maestru într-ale terapiilor alternative, care i-a reproșat că se “joacă” cu Sinele superior sau cu propria karmă. Desigur, marele maestru era fumător.

Și câte și mai câte.

fairyCând intră pe ușă, oamenii vin încărcați cu multe emoții. Ele sunt firești. Iar eu mă transform, pe rând, din Zâna cea Bună, în Zgripțuroaica cea Rea, ca apoi să redevin om. Sau cel puțin, ăsta-i planul. Mi se spune deschis:

“Fă-mi ceva, orice, numai lasă-mă de fumat!”

“Spală-mi creierul!”

“Poți să faci în așa fel încât să mă las de fumat, dar să mai pot fuma din când în când?”

Plutim pe un tărâm magic, dar realitatea arată diferit. Și este atât de liniștitor când reușim să ieșim de pe tărâmul cel magic, plin de incertitudini și să pășim în realitatea clară și nedistorsionată! Oamenii se simt eliberați.

Sigur că prima condiție ca orice formă de terapie să funcționeze este ca omul să vrea să fie ajutat. Să vrea să scape. Problema e că în cazul fumatului, ne luptăm cu ambivalențe tare încâlcite: jumătate din mine vrea să se lase de fumat, cealaltă jumătate nu. Ca terapeut, trebuie să lucrez cu amândouă. Iar ca fostă fumătoare, le înțeleg pe amândouă. Dacă o sesiune de terapie antifumat ar fi un dans contemporan, ar ieși o coregrafie spectaculoasă.

Și da, uneori oamenii mă urăsc, uneori își cer banii înapoi (da, îi pot primi dacă parcurg toți pașii programului), uneori nu parcurg toți pașii, nu respectă instrucțiuni, dar rămân supărați pe mine, pe metodă, pe univers, pe oricine altcineva, responsabil firește de eșec, alteori se supără când aud că există instrucțiuni care trebuie respectate.

Pentru restul de 80-90% însă, transformarea este senzațională, de la începutul sesiunii și până la final. Am început să văd momentul în care vălul cade de pe ochi și are loc acea “trezire”. Uneori, momentul revelației se petrece după sesiune, într-o situație în care omul conștientizează pentru prima oară cât de bine e să fii nefumător! Și atunci primesc un telefon sau un mail: “Nu te-am crezut în sesiune, mi se părea că exagerezi, dar câtă dreptate aveai!”. Sigur că e flatant să auzi asta. Dar așa e. Pe bune.

Misiunea mea este suplimentar dificilă pentru că eu le arăt oamenilor un viitor pe care pot doar să-l intuiască în sesiune. E greu să crezi pe cineva pe cuvânt, mai ales dacă propria ta perspectivă este sumbră. Și de obicei este. Pentru ce ni s-a spus de ani de zile e că e dificil să te lași de fumat (ce interes ar avea o industrie foarte potentă financiar să le spună oamenilor adevărul? E mai convenabil să rămai captiv, de frica eliberării, ca să poți cotiza mai departe la bunăstarea industriei), că e nevoie de țâșpe tentative ca să-ți iasă (aiurea, mie mi-a ieșit din prima, iar ca mine sunt foarte mulți) și dacă, presupunând prin absurd, că te lași, o să-ți fie foarte greu să rămâi nefumător (deci, la ce bun să te mai chinui? Sesizați, sper, intenția reală din spate). De aceea, regula numărul 1 în formarea de terapeuți antifumat este ca ei să fi fost fumători și să se fi lăsat prin metoda Allen Carr. Altfel, nu poți deveni terapeut în acest sistem.

Am învățat așadar că, vorba unui personaj din Twin Peaks – “Bufnițele nu sunt ceea ce par a fi.”. Că mintea umană este doldora de spaime, refulări și rezistențe, scheme cognitive și biasuri ancestrale. Însă dacă oamenilor li se dă șansa de a fi fericiți, vor munci pentru asta. De cele mai multe ori. Am învățat că pentru a te lăsa de fumat, e nevoie de stimă de sine, pe care ulterior, această victorie o va alimenta. Și că românii au o reală problemă cu auto-valorizarea. Că, pe de o parte, ni se pare ceva cumplit de dificil să ne lăsăm de fumat, însă, atunci când o facem, ni se pare că a fost un mizilic și nu tolerăm prea bine cuvintele frumoase: “- Felicitări, ești foarte tare! – Meh…”. Am mai învățat că oamenii devin din ce în ce mai receptivi la autocunoaștere, la ideea de dezvoltare personală, la noțiunea de psihoterapie. Am oameni pe care i-am putut ajuta numai după ce au intrat în terapii, au rezolvat fundația pe care se lăfăia fumatul și apoi au revenit la mine, capabili să primească instrumentele metodei și să le și aplice. Cei mai mulți însă au putut aplica lucrurile învățate în sesiune, de la bun început.

Am învățat și voi continua să învăț. Nu știu cât timp voi mai face terapie antifumat, posibil la un moment dat în viitorul nu foarte îndepărtat, să pornesc un program de formare și să predau ștafeta. Mă bucur însă că am putut pune prima cărămidă în terapia antifumat la noi în țară, prin intermediul metodei Allen Carr.

Vă aștept să lucrăm împreună! Dacă vreți 😉

Contați pe noi

Contați pe noi pentru gafele anului. Dacă, întâmplător, aveți copiii în clase/grupe cu ai noștri, fiți pe pace. Ne ocupăm îndeaproape să nu ocupe nimeni altcineva în afară de noi titlul de Părinții Praf ai Anului.

Noi suntem ăia.

În clasa I, Vlad a fost singurul copil din clasă care NU a dus buchet de flori Doamnei. Nu m-am gândit. Și, vorba ceea, copil de profesoară! (poate d-aia) În apărarea mea, m-am gândit că, devenind mamă practic peste noapte, nu am avut timp să intru în mood, să mă obișnuiesc de la an la an cu rigorile sistemului, să-mi intre naibii în sânge buchetul ăla de flori. Las că la al doilea o să meargă totul mai firesc.

Ei aș!

8 martie, grupa mică. De data asta, aveam circumstanțe atenuante: eram plecată din țară. Și grădinița costă, nene! Ce atâta cadoriseală? Mi se relatează însă că toate mămicile care-și aduceau copiii aveau câte o atenție în mână. Noi oare nu trebuia să….? A doua zi, mămicile se îndeletnicesc cu tăvi de mucenici la grădiniță. Noi, palma-n….

God damn! Iar am dat-o în bară.

pinterest-moms-memeVlad, clasa I, Halloween. Veniți cu măști reprezentând fructe la școală. Am meșterit și eu o afină dubioasă. Vlad a arătat precum un ștrumf modificat genetic de un cercetător debil. Costumația lui la serbări constă în haine mai acătării. Bune și alea. Nepătate de cerneală. Ce, nu-i destul? Nu. Mămicile harnice și talentate cos, leagă, țes, taie, decupează. Nu-i nimic, sigur cu Victor o să fie mai bine. Mai lejer. Intru și eu în rolul de mamă, ce naiba! Cât de greu să fie?!

Victor, grupa mică, ziua proprie de naștere. Ni se transmite să aducem tort, lumânărică, poze cu el, informații de la nașterea lui. De data asta, mă mobilizez. Le fac pe toate, le aranjez, scriu chiar  un text sensibil. Cu o zi înainte de aniversare, Victor trântește o febră și  bolește regulamentar 5 zile. Ce sens mai are să ducem la grădi tot arsenalul aniversar? A trecut ziua lui.

Not! La grădi, omulețul e sărbătorit. Cu o lumânărică improvizată și un la mulți ani chinuit. Fără tort, fără poveste, fără nimc. Noi aflăm din poze.

Mama anului c’est MOI!

Vlad, serbare de final de an, clasa a III-a. Ni se spune că nu va fi nicio serbare, ci doar o petrecere cu muzică și prăjituri și acordare de diplome pentru merite senzaționale la început. Legile Părintești ale  lui Murphy fac ca ambele serbări/sărbători/petreceri să fie programate în același timp, rupând bunătate de cuplu în două. Eu la Vlad, Husband la Victor. Mă așez comod pe scaun, gata să încep live facebooking-ul cu copilul din dotare ținând diplomele mândru, când ce să vezi? Copiii intră care mai de care cu instrumente, costume, tot tacâmul. Un stativ se instalează și un băiețel își acordează chitara. What the… what? Îl întreb pe Vlad:

– E cu poezii și cântecele? Trebuia să pregătiți ceva?

– A, nuuu, nu era obligatoriu, doar cine voia…

– Păi și tu…n-ai zis nimic….

– Păi eu nu știu să cânt și să dansez.

– Bine, dar inventam ceva, orice!!!! m-apucă pe mine panica.

Too late. Ceilalți părinți se înfoaie în pene când copiii se produc pe scena sălii de festivități. Super. Hai poate la anul facem și noi naibii ceva! Nu-i nimic, îmi voi spăla rușinea cu Victor. Numai să începă să vorbească. Să vezi atunci cântecele, poezii, momente artistice, proactivitate la grădiniță…pfoaaa! The works!

Mă întorc acasă dornică să văd imagini de la serbarea celui mic.

– Cum a fost? V-ați distrat? îl întreb eu pe Husband.

– Da, se poate spune și așa… a mâncat prăjituri de la ceilalți copii.

Holy Mother of God! ShitShitShitShitShitShitShitShitShitShitShitShitShitShitShitShit!!!!!!

Într-o fracțiune de secundă îmi revine în minte un mail rpimit acum o sută de ani (probabil 2 săptămâni sau ceva) în care eram rugați să pregătim, împreună cu copilul, o prăjitură, pentru serbarea de final, pe care copiii s-o prezinte și s-o servească celorlalți colegi, într-o comuniune binecuvântată om-natură-prăjitură. Sau ceva.

– Zi-mi că au mai fost copii care n-au avut prăjituri!

– ……

Noooooooooooooo!!!!!! Tragismul momentului trăit de mine nu poate fi depășit decât de secvența finală din Game of Thrones, sezonul curent.

Altminteri, noi să fim sănătoși. Așteptăm cu interes temele pentru părinți de la anul. Contați pe noi. Vă vom dezamăgi negreșit.

Nepal, de foarte aproape

E o duminică splendidă de mai. Am insistat să merg pe jos până la terasa Verona, unde urma să mă întâlnesc cu Anca și Mihai. Voiam să mă bucur de aer și de muzica din căști. Pe Anca (de la Cărturești) o cunoșteam deja. Printre altele, îmi spusese că urmează să plece în Nepal alături de un prieten, Mihai Lupu, să ajute oamenii de acolo după cutremur. Pe Mihai însă nu-l cunoșteam. Aveam emoții. Făcusem un mic research pe net despre el și aflasem că era implicat în Centrul Român pentru Inovație în Dezvoltare Locală, o organizație care desfășoară proiecte de dezvoltare durabilă în cadrul comunităților locale din România. Printre altele. Mai aflasem că nu era la prima sa vizită în Nepal. Mihai mai fusese și anul trecut, când ajutase la ridicarea unei biblioteci într-un sat din regiunea capitalei Kathmandu. Urma să întâlnesc un sfânt. Mă simțeam intimidată. Nu înțelegeam nevoia de a străbate mii de kilometri pentru a ajuta o comunitate fundamental străină de noi. Credeam în legea proximității. În facultate am învățat că oamenii sunt cel mai interesați de știrile care se petrec în imediata lor apropiere, urmând ca, pe măsură ce distanța crește, interesul să scadă. Credeam că aceeași lege se aplică și empatiei. Și poate că așa e pentru noi, cei care formăm “majoritatea”. Dar pentru o mână de oameni care ies din paradigma legilor generale, a ajuta un copil dintr-un sat izolat din România este totuna cu a salva de la moarte un alt copil, la mii de kilometri distanță, în Nepal.

DSC_0593

“Pentru noi, Nepal e Drumul Taberei.” (Anca Dănilă)

Mi-am dat seama de penibilul situației în timp ce comandam o apă minerală foarte rece și un frappe fără frișcă și fără înghețată. Copiii alergau fericiți printre noi, iar la o masă vecină, un Stokke nou nouț era adăpost pentru un bebeluș cu șosetuțe albe în picioare.

– Nu trebuie să te gândești așa, zice Mihai. Eu nu mă simt aiurea că stau aici cu voi și trăiesc un lux, beau un pahar de vin, iar dincolo oamenii dorm sub cerul liber. Asta de fapt e și problema oamenilor. Că dacă te duci acolo cu reperele de aici, ratezi experiențele de acolo. Am învățat pur și simplu să mă las celuilalt și atât.

Să spun că sunt realmente impresionată mi se pare puțin. Și totuși o fac. Îl văd pe Mihai strâmbându-se într-un disconfort aproape dureos. Deduc că nu-i place să fie complimentat, lăudat. Intuiesc, fără să mai verbalizez, că se simte mult mai în largul lui printre dărâmături, ajutând oamenii să ridice case la mii de kilometri distanță de propria-i casă, decât la o apă rece, pe o terasă urbană, unde cineva îi spune bravo, jos pălăria. Anca, om de PR, salvează situația:

– Am simțit că trebuie să fim acolo. Și în ciuda tuturor piedicilor, de la luni seara, de când ne-a venit primul gând, până vineri, când am decolat, am reușit să ne organizăm decent. Am luat legătura cu organizațiile partenere de acolo, am activat contactele din OIM (Organizația Internațională pentru Migrație) Nepal și din Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltarea Nepal, am luat legătura cu echipa locală de acolo – Cold Feet Foundation, i-am întrebat ce au nevoie concret și am plecat.

– Ce-ați dus acolo?

– Nevoile lor sunt altele decât nevoile noastre, din România. Am văzut acolo mii de pachete trimise haotic, oameni care s-au emoționat la televizor și au trimis ce le prisosea prin casă. De exemplu, jucării pentru copii. Oamenii n-au nevoie de asta, acolo. Copiii nu au nevoie de păpuși. Au nevoie de adăpost, de hrană și de medicamente. Am luat legătura cu Gopi, omul de legătură cu care lucrasem anul trecut la biblioteca din sat, care ne-a spus că au nevoie de prelate, deși prietenii noștri din România se oferiseră să trimită corturi. Nu era nevoie de corturi. Sub o prelată încap mai mulți oameni decât într-un cort. Apoi era mare nevoie de panouri solare. Aici a fost o întreagă nebunie. Am apelat la o prietenă de la Cluj care în ultima clipă a apucat să le pună la tren și am reușit să le luăm la timp. Apoi au fost donațiile! S-au strâns mii de euro în câteva zile. Am reușit să ducem acolo prelatele, 20 de pături mari, medicamente și de acolo am cumpărat o tonă de alimente.

FullSizeRender_2

– Pare că Universul v-a dat o mână de ajutor.

Anca râde. Se uită unul la altul și simți că dincolo de zâmbetele complice, echipa lor a trăit niște momente “la limită”.

– Totul s-a terminat cu bine, dar am trecut printr-o grămadă de piedici și am avut emoții până în clipa când am ieșit din aeroport la Kathmandu. Totul a fost complicat. Nimic nu s-a întâmplat cu lejeritate.

– Eu am avut probleme cu pașaportul care era la limită de 24 de ore cu expirarea și chiar ne-am temut că o să fim întorși în aeroport.

– Ca să nu mai zic de mine…., povestește mai departe Anca.  Nimeni nu-mi spunea dacă pot să merg cu pașaport temporar sau nu. M-au tot pasat de la Consulatul Nepal la ambasada Indiei, unde mi se spunea “India is not Nepal”, apoi eram trimisă înapoi și tot așa. Dar am reușit până la urmă să mă descurc.

– Ai noștri, în aeroport îmi zâmbeau zeflemitor și-mi spuneau că pot merge doar până la Istanbul din cauza problemei cu pașaportul, dar că turcii n-or să mă lase să trec niciodată! Ei, uite că am trecut. Aveam inima cât un purice, dar turcii au fost super relaxați!

– Poate era vorba despre destinația voastră… Era clar că nu mergeți la distracție. Voi mergeați la…

– Moarte, spune sec Mihai și deja simt cum mi se zbârlește pielea pe mine.

– Așa simțeați?

– Da. Noi ne-am pregătit pentru ce era mai rău.

– Țin minte că în aeroport la Istanbul mă uitam la oamenii care mergeau de colo colo, încântați de călătoriile lor, cu plăsuțele de duty free, zâmbind, verificându-și actele, o zarvă plăcută. Domnea fericirea. Dar pe măsură ce ne apropiam de poarta noastră de îmbarcare, zarva se potolea, povestește Anca. Era o atmosferă ceva mai… rezervată. Lumea nu mai zâmbea. Se vorbea în șoaptă. Era o discreție și o altfel de abordare a aeroportului, pe care cred că amândoi am trăit-o pentru prima dată. Erau 90% oameni în uniforme, câțiva călugări și o mână de localnici. Probabil.

– Și totuși mai aveați șase ore până acolo. Ultimele ore de pace. Nu?

– Zborul a fost tăcut. Toată lumea era rezervată. Nici n-am vorbit cu Mihai. Am fost fiecare cu gândurile noastre. Nu am vrut să ne responzabilizăm reciproc unul cu grijile celuilalt. Ne-am respectat spațiul și nu prea am vorbit unul cu celălalt. Cumva știam că de când vom ateriza, nu ne vom mai aparține și orele alea erau ultimele în care aveam luxul ăsta.

– Așa a fost?

– Da. Ne-am întâlnit cu Gopi și am știut că trebuia să fim acolo. Ne-a îmbrățișat cu atâta recunoștință și pur și simplu din acea secundă am intrat pe modul automat. Știam că va fi greu, știam că vom avea multe de făcut, dar nu ne temeam de nimic. Singura mea grijă era să nu-i încurcăm mai mult… Drumul până la satul cu pricina a fost extrem de lung. Nu era distanța mare, dar drumurile proaste și dezastrul de după cutremur, plus zecile de replici care au urmat, l-au făcut aproape impracticabil. Țin minte că am trecut pe lângă un sat complet distrus. O singură casă mai avea un perete în picioare. Atât. În rest, totul era demolat.

FullSizeRender

– Multă jale… Ce-ați simțit când ați luat contact cu lumea de acolo?

– Sincer, nimic, răspunde Mihai pe un ton dezarmant.

– Nimic? insist eu

– Nimic. Nu-ți prea permiți să simți chestii când ai treabă de făcut, când nu știi ce-ți rezervă orele care vor veni, dacă pământul se va mai mișca sau nu, dacă ai unde să te adăpostești, dacă poți face lucrurile pentru care ai venit… Pentru că dacă ne-am fi pierdut timpul gândindu-ne la noi, ne-am fi prăbușit și n-am mai fi putut ajuta. Or, noi de aia ne-am dus acolo.

– Aham, încuviințează Anca. Plus că intri într-un soi de pilot automat, o stare de urgență pe care o trăiești cu simțurile deschise la maximum, pentru că altfel n-ai cum. Sau poate pentru că mintea are atât de mult de procesat din exterior, nu mai apuci să te mai uiți în interior.

– Ești pus pe supraviețuire?

– Exact. N-ai timp de tristeți sau frici. Ești în război. Și nu știi cu cine-l duci. Cu Dumnezeu? Cu natura dezlănțuită? Cu cine? Nu știi. Așa că mai bine îți vezi de treabă. De altfel asta a și fost planul nostru, mai ales când am văzut câte piedici am înfruntat, anume de a lua lucrurile pas cu pas. Ne concentrăm pe soluții, pe ce putem face, fără să promitem nimic din ce nu putem “livra” și atât, spune Mihai.

– Un singur moment am avut când am cedat, mărturisește Anca. Trebuia să urcăm pe munte și era un drum de vreo 4 ore. Aveam un rucsac de vreo 10-15 kilograme în spate și efectiv nu mai puteam! Și cum mă chinuiam eu acolo, blestemându-mi zilele, văd venind din sensul opus o femeie care căra un sac de orez de vreo… 50 de kile cu un sistem de benzi prins în jurul frunții, ancorat prin jurul gâtului… deci practic ducea ditamai greutatea cu capul. Știi cum mi-am revenit? Imediat!

– Plus că te afli într-o cultură în care văicăreala nu există! explică Mihai. Oamenii ăia nu plâng. Nu am văzut pe nimeni plângând. Toți aveau câte ceva de făcut. Nici măcar emoțiile negative nu sunt exprimate acolo. Spre exemplu, dacă cineva ridică tonul la un nepalez, nepalezul zâmbește încurcat. Ei nu știu ce-i aia violență verbală, furie exprimată și pur și simplu nu știu cum să se raporteze la ea. Zâmbetul ăla e de fapt jena în fața necunoscutului. Și âmbetul lor te dezamorsează și pe tine. Pentru că nu știi cum să reacționezi mai departe. Întâlnirea cu lumea aceea este diferită de orice ți-ai imaginat. În primul rând Asia cu totul e un șoc. Apoi, Nepalul e o țară cu un vibe deosebit. Nicăieri n-am simțit ce-am simțit acolo. Și trei – ești într-un șoc suplimentar, dat de urgneța situației. Nimic din ceea ce știi nu mai are sens. Lumea ta interioară trebuie să se obișnuiască rapid cu ceva ce n-a mai întâlnit.

– Copiii ne invitau la masă și deși hrana era puțină… Mi-era și jenă… Dar ei n-o făceau din politețe, ci din bunătate autentică. Sunt copii care nu s-au npscut cu dreptul necondiționat la hrană și nici măcar la aer! Umblau cu măști pe față cu personaje Disney…, povestește Anca iar mie brusc mi se face rușine de dorința de a merge pe jos până la Verona, ca să inpsir aerul de mai.

DSC_0091

– Erau acolo oameni care nu mai aveau nimic, însă erau dispuși să-și împartă bolul de orez cu tine, continuă Anca. Noi habar n-avem ce-i aia sărăcie. Pe bune, nu știm. Însă pe cât sunt de săraci la exterior, pe atât sunt de bogați în interior.

– Ați muncit zi lumină.

anunt– Asta ne-am dus să facem. Am lăsat și câteva “semințe” de proiect, în sensul că am luat legătura cu medici din Kathmandu, care s-au dus în satele acelea să consulte oameni, să ducă medicamente și să continue să facă un minim follow-up. Sunt oameni acolo care n-au văzut în viața lor un doctor. Treaba nu s-a terminat, încheie Mihai cu un oftat.

– Cum a fost despărțirea?

– Ireală! încep să râdă amândoi. În utlima seară, am ieșit la un restaurant în Kathmandu cu toată echipa și am dat peste un chelner care vorbea românește!

– Era… român? întreb eu rezervat, fiindu-mi greu să cred că da, însă luând în calcul și o asemenea grozăvie, pentru că deh, suntem peste tot, vorba șlagărului.

– Nu. Era nepalez. Dar lucrase chiar cu un an în urmă în România iar iubita lui era din Sinaia. Altfel, despărțirea de Nepal este doar temporară. Urmează să ne întoarcem în noiembrie, după ce trece sezonul musonic, pentru care, altmitneri e nevoie de și mai mult ajutor. cutremurul a trecut, unda de șoc s-a dus și ea, lumea a uitat că acolo totul a fost distrus, însă munca noastră și a lor nu s-a terminat. Să nu uităm că acum ei intră în sezonul musonic, în condițiile în care cutremurul i-a lăsat fără case! Așa încât noi colectăm donații în continuare.

– Cum a fost reîntoarcerea? Ați început să vă auziți lumile interioare din nou?

– Eu am dormit o zi întreagă. Spre disperarea lui Mihai, care m-a sunat de nu știu cât ori și când nu am răspuns ore în șir, s-a panicat. Acolo dormeam cam două ore pe noapte.

– Păi mi-a fost teamă să nu suferi de PTSD (post-traumatic stress disorder – tulburarea de stres posttraumatic)!

– Mi-a fost doar foarte somn, râde Anca.

– Prima dată când m-am gândit la mine a fost pe aeroport în Istanbul. M-am întrebat dacă mi-au fost udate florile cât am lipsit, povestește Mihai.

– Un gând foarte concret. Reîntoarcerea în propria civilizație s-a tradus în… plante de apartament?

– Într-un fel da. Aeroportul din Istanbul e un loc plin ochi de lume, oameni de toate felurile, toate națiile și cumva am simțit că mi-am spălat sufletul acolo în marea aia de oameni din aeroport. Diversitatea e chiar mișto. Dar ca civilizație, eu nu mai cred în civilizația mea, alta decât a altora. Suntem o singură planetă. Suntem la fel, suntem oameni normali. Nu contează că eu sunt român și cel de lângă mine e turc sau nepalez… Toți avem treabă de făcut. Iar acolo mai sunt foarte multe de făcut.

FullSizeRender_1(1)

Micile mele descoperiri (1)

Printre lucrurile care mi-au lipsit mult în primii doi ani de viață ai copilului meu, a fost și nevoia de frivolități. Nu mai aveam energie și pentru micile plăceri ale vieții de damă fină (cum altfel?!). Pur și simplu, erau prea multe altele de făcut! Dar, vestea bună e că încet încet ne revenim… da, toate…. și reluăm bunele obiceiuri 😉

Așa încât m-am decis să fac o rubrică permanentă, semnalizată printr-un tag corespunzător, cu tot felul de chestii mai mult sau mai puțin frivole pe care le-am încercat, mi-au plăcut și poate vă plac și vouă. Dacă da, bine, dacă nu, relax, no harm done. Sper! :))

0000028_nourifusion_multivitamin_clarifying_maskCând m-a agățat o fată pe stradă (mda, știu cum sună asta) să-mi ofere un tratament cosmetic gratuit, m-am gândit imediat: what’s the catch? Iar când s-a recomandat ca fiind de la Herbalife, recunosc că am avut o strângere de inimă. I-am spus fetii că nu vreau să devin distribuitor, nu vreau să aflu cum pot să câștig mulți bani creând rețele de oameni și că în esență nu prea-mi plac chestiile gratis. M-a convins totuși tratamentul cosmetic și mă bucur că am îndrăznit să testez niște produse, pentru că altfel nu mi-aș fi găsit cea mai cea mască din luuume: Herbalife Clarifying Mask, după care pare că am întinerit vreo 5 ani. Lejer. It’s a keeper!
10897764_1519489278334156_8977770266196836263_nO altă descoperire intersantă vine de la NN Cosmetics. O marcă românească, o rețetă a unei farmaciste românce, super creme. Eu una încă nu am rafinamentul cunoscătoarelor într-ale cremelor de față; nu deosebesc o cremă oarecare de una exclusivistă. Nu văd nicio diferență și nu-mi simt obrazul diferit. DAR! Știu să simt diferența la creme de mâini, unde mă “bucur” de o piele uscată ca moartea. NN nu au (încă) o cremă de mâini, dar au un unt de corp, suficient de gras cât să-mi panseze mâinile crăpate de vânt, dar și suficient de light cât să nu lase pelicula aia nesuferită de grăsime, pe care n-o suport! Motiv pentru care nu prea m-am dat cu creme la viața mea și am întârziat tratamentul mâinilor mele. Ei, asta n-o să se mai întâmple de acum.

Când venise vremea înțărcării lui Victor, pediatra noastră ne-a sfătuit să îi oferim lapte de bivoliță sau, dacă avem posibiltatea, să-i dăm lapte de măgăriță, fiind pare-se cel mai asemănător cu cel uman. N-am știut undesapun-castilla-baby-cu-lapte-de-magarita-luthelomarigold să căutăm laptele cu pricina, bivolița a fost refuzată cu îndârjire, vaca așijderea, laptele praf nu mai zic. Dar micul nostru om mare a trecut direct pe iaurt intensiv, deci s-a rezolvat dilema. Mă întreb cum ar fi fost dacă ar fi existat “pe vremea lui” Marigold Apothecary, locul unde puteți cumpăra lapte de măgăriță acum. Și, apropo de măgăriță, există și cosmetice pe baza lui. Ce m-a încântat pe mine a fost săpunul Luthelo, cu lapte de măgăriță și mimoză, care lasă pielea fină fină și nu o usucă. Recunosc că de când îl am, închei ritualul de demachiere cu o spălare de față cu acest săpun și sunt mulțumită de rezultate. Cred că merge bine pe tenul mixt.

Și last but not least, un ruj…. mmmmmm….. ce textură! Ce culoare! Dior, nene. Colecția ADDICT. (vreun apropo, oare? hmmm… 😉 ) Prin amabilitatea unei bune prietene, I am forever mmmmmesmerized! Și chiar dacă e hidratant, pigmentul de culoare e unul rezistent. Nu vă feriți de culorile tari, nu sunt într-atât de șocante! :)

Christian-Dior-Dior-Addict-Extreme-Lipstick-No-756-Fireworks-for-Women-012-Ounce-0

 

Shut the F up

Noroc de o prietenă de newsfeed că mi-am adus aminte un of mai vechi.

De doi ani, trei luni și câteva zilișoare mă tot întreb care-i dom’ne faza cu scanarea copiilor mici și emanarea presupunerilor vizavi de materialul genetic original.

E tot ta’su! / E toată mă-sa! / Tu unde erai când l-ai făcut? / Vai, dar nu seamănă deloc, deloc cu tine!

eyeAcum depinde și ce rol joci în poveste. Dacă ești tatăl, cred că nu-i tocmai ușor de înghițit asemenea replici, că na, numai mama-i sigură. Dar nici ca mamă nu-i tocmai simpatică faza. Pentru că deh, ai cam fost p-acolo când a fost executat ăla micu și chiar dacă soțul se umflă în pene și se bucură că suspiciunea s-a evaporat când cel mic a ieșit fix, dar fix cu ochii lui, pentru tine e aproape jignitor să înghiți evaluări nesolicitate privind legătura cu propria odraslă.

Iar comentariile sunt mereu de o fermitate doborâtoare. Nu există spațiu de manevraă, nu stăm să ne mai gândim, să mai evaluăm, să ne mai uităm, că parcă parcă… Nu, nene! ”E tot tat-su”! Satisfacția celui care evaluează odrasla este vădită. Ți-a zis-o! El vede! El știe.

Și sigur că nu e de fapt un issue de provenineță a plodului și sigur că e psihanalizabilă și nevoia imperioasă a oamenilor de a scana copiii și de a-i compara cu providerii de material genetic, dar înaitne de toate, e al naibii de deranjant! Orice om vrea să se vadă pe sine în copilul lui. Face parte din crearea atașamentului, până la urmă.

Drept care, hai să ne distrăm pe interior analizând fizionomii, ochi, zâmbete, urechi și alunițe și să tăcem naibii din gură. Că poate n-om fi într-atât de experți încât să spunem cu certitudine că un copil seamănă NUMAI cu tatăl sau cu mama.

 

Nu mai esti omul de care m-am indragostit

Periodic îmi ajung la urechi povești în care, după un număr de ani petrecuți împreună și unul sau mai mulți copii la activ, partenerii ajung să nu se mai recunoască reciproc, să înceapă tot felul de sabotaje reciproce, să se folosească de copii pentru tranzacționarea propriilor nevoi și câte și mai câte. În general, clișeul e cam așa: cei doi ajung la cuțite, iar (îmi pare rău s-o spun, dar de obicei) el pornește tot felul de represalii (de regulă financiare și/sau imobiliare) împotriva femeii, care (iarăși îmi pare rău s-o spun, dar de obicei) se folosește de copii și taie accesul soțului la propriii copii, îi întoarce pe aceștia împotriva tatălui devenit peste noapte ”un monstru”, ”un nenorocit”. Divorțul e iminent și după ce toată ura e consumată și toate flăcările s-au stins, cei doi rămân privind un punct fix și întrebându-se: what the fuck just happened?

superthumbEram prin școala generală când niște cunoscuți ai părinților mei au trecut printr-o poveste de genul ăsta. Mi-o amintesc și acum pe ea cum plângea și nu înțelegea de ce el i-a luat casa, i-a luat tot și a lăsat-o efectiv în stradă cu doi copii aproape de-o seamă cu mine. Aparent, după moartea tatălui ei, o mână forte în familie, el se schimbase dramatic și devenise de nerecunoscut. O mai și bătuse un pic, o mai și înșelase…. the usual. Copiii și-i iubea însă. Încă. Drept care, ea găsise de cuviință să-l pedepsească puțin și să-i refuze accesul la odrasle, târându-se de luni de zile prin tribunale și, cel mai grav lucru, știindu-i tot orașul!!

Ce se întâmplă?

Păi, mai multe. Un lucru care sigur se întâmplă, iar în țărișoara noastră se întâmplă de multe generații încoace, este că nu prea știm cu ce se mănâncă gestionarea emoțiilor. Suntem ca niște bebeluși care simt lucruri (că na, vrei nu vrei, ai fost lăsat pe Pământ și cu un arsenal de emoții mereu la purtător), dar nu știm ce-s alea. Și ne panicăm. Și avem reacții nepotrivite. Aberante. Nu suntem educați în spiritul atenției către emoții și către nevoi. Generații întregi au fost reduse la tăcere când îndrăzneau să-și manifeste o nevoie, o dorință, o emoție.

”Ai nervi? Lasă că-ți dau eu nervi!”

„Vrei atenție, mă? Noi n-avem ce pune pe masă și tu vrei atenție?!”

Etc.

N-am învățat cum stă treaba cu simțirea, dar am învățat grupa mare să reprimăm ceea ce nu este în acord cu lumea exterioară. Că dacă tac-tu te bate când plângi (chipurile ca să ai un motiv bun de plâns), vei învăța, ca orice animal predispus la adaptare, că e mai bine să te abții. Și încet încet, îți vei înghiți nu doar lacrimi, nu doar dureri, ci și emoțiile dătătoare de lacrimi. Ne prefacem că nu e nimic în neregulă și ne spunem povestea asta până când ajungem s-o credem cu toată ființa noastră. Ar fi al naibii de periculos să afli, spre exemplu, că felul în care ai fost crescut nu a fost tocmai ok. E mare pericol, pentru că în sfârșit s-ar putea să SIMȚI! Și între a simți un val de durere și a simți un gol, mai bine varianta b. Iar golurile din suflet, căci vai, ce goluri imense rămân, se vor umple cu lucruri, distracții, mâncare, alcool, sex, țigări, substanțe interzise etc. Lista-i lungă.

Carevasăzică, suntem oameni orientați spre exterior, nu spre interior. Fă, mamă o facultate de viitor, ia-ți un post sigur, fă bani cât mai mulți, căsătorește-te cu cineva de soi și musai musai fă copii. Zis și făcut.

Numai că timpul trece și, mai ales după venirea copiilor pe lume, lucrurile încep încet, încet să se schimbe. Ne uităm câș unii la alții, nu suntem de acord cu ce face partenerul, ne apucă dracii din cele mai mărunte motive, aerul devine tot mai toxic. Copiii simt și ne pun și mai mult la încercare, cuplul e testat din toate părțile, eventual se mai amestecă și niște neamuri în blenderul familiei și iese o mermeleală de toată frumusețea. Hell breaks loose.

Familia în care creștem este repetiția pentru familia pe care o vom avea la maturitate. Cărăm cu noi bagaj vechi de zeci de ani, bagaj în care nu prea vrem să umblăm, de teama șerpilor care colcăie pe acolo. Nu l-am deschis niciodată, ca să vedem exact ce-i înauntru, dar frica e mare. Și pentru că frica e imensă, evadăm. La muncă, în distracții, în altele.

”Ete fleoșc, dacă ar fi după tine, toată lumea ar trebui să intre în terapie!”.

Nu neapărat. Dacă ești un om funcțional, dacă la finalul zilelor, când tragi linie și aduni îți dă cu plus, dacă te simți bine cu tine și cu partenerul tău și cu copiii pe care-i aveți împreună, why bother?

Dar!

jungDacă ceea ce faci îți afectează în mod neplăcut viața ta, pe-a celor din jur, a copiilor tăi și relația cu partenerul tău, dacă atunci când tragi linie și aduni îți cam dă cu minus de ceva vreme, dacă simți că Universul te pedepsește constant și nu-ți dă nicio șansă, dacă (mai grav) începi să somatizezi și să manifești boli în plan fizic (sau psihic, și mai grav!), atunci fă-ți un pustiu de bine și caută să te vindeci. Sunt atâtea forme de vindecare! Nu-i musai ca toată lumea să se întindă pe un divan și să-și povestească viața de 2-3 ori pe săptămână. Aceasta este calea mea, dar mai sunt și altele: terapii de scurtă durată, grupuri de terapie/ dezvoltare personală, cursuri de comunicare, consultatii fel de fel, life coaching, preoți, terapeuți alternativi: Reiki, Theta Healing etc.

Ce se poate întâmpla, pe bune?

Să afli că:

a) părinții te-au crescut anapoda;

b) ți-a lipsit atașamentul față de mama și tânjești după iubirea ei;

c) ai un issue de abandon (derivat dintr-o plecare/absență a unui părinte, probabil);

d) ți-e frică de moarte (ia un bilet și stai la rând, că-i mare coada aici);

e) te-ai căsătorit din alte motive decât alea bune (presiunea socială sau a familiei, teama de singurătate, proiecții inconștiente – mama/tata);

f) sexualitatea ta este influențată inclusiv de factori de prin copilărie.

g) îți iubești, dar îți și urăști copiii. Sentimentul nasol fiind reprimat, habar n-aveai.

h) nu ți-ai consumat un doliu important.

Ș.a.m.d.

Mbon. Am trecut extrem, dar extrem de simplist prin niște major issues cu care oamenii se confruntă prin terapiile lor, dar care, odată scoase la lumină, înțelese și gestionate corespunzător, sunt de fapt catalizatorii care facilitează alchimia umană – vei ieși schimbat din proces, mult mai aproape de ceea ce ești, dincolo de straturile moștenite, impuse de societate, dincolo de sentimentele de rușine și vinovăție care te mâncau de viu și habar n-aveai de unde vin și de ce.

De-asta oamenii se schimbă în relațiile lor și nu-ți mai recunoști partenerul de care te-ai îndrăgostit. Copiii sunt mari generatori de emoție și au darul de a ne transpune în situațiile noastre de viață, când noi înșine eram copii. Se re-joacă meciul. N-ai vrea ca meciul copilului tău să fie altfel decât al tău? Într-un cuplu sunt 2. Cu 2 povești, 2 copilării, 2 seturi de frici, totul la dublu, aruncat inconștient, ca printr-o pâlnie, înspre copilul din dotare. Oamenii nu se transformă peste noapte. Poveștile cu soți transformați în monștri sunt mereu incomplete. La fel cum poveștile despre soții transformate în socroșenii hidoase sunt, de asemeni, incomplete. Există istorii de viață în spate, există adevăruri incomode. Dar, cu un minim de bunăvoință și dorință de progres în doi, lucrurile sunt reparabile. Uneori, ca să vezi Raiul, trebuie întâi să cobori în întuneric. Iar ceea ce credeai a fi Iad, se dovedește a fi propria mină de aur, plină de bogății nebănuite.

Avem liber arbitru și noi alegem pe ce drum mergem în viață. Dar când viețile noastre îi afectează și pe alții, când sunt copii la mijloc, alta-i miza. Choose wisely.

P.S. Daca doriti recomandari de psihoterapeuti buni, scrieti-mi – diana . vasiliu at gmail . com.

Eu va pot ajuta cu Theta Healing.

Bilanț

Acum 5 ani a început Revoluția mea. La vremea respectivă lucram încă în publicitate, un domeniu pe care mi l-am dorit destul de mult, dar care nu mi-a umplut golul din inimă așa cum aș fi crezut eu, ci doar pe cel din buzunar. N-a fost tocmai rău, mi-am permis multe, a călătorit, m-am simțit bine, dar lipsa de înțelepciune, caracteristică celor 20 și un pic de ani m-a împiedicat să privesc în viitor. Îmi doresc să fi fost ceva mai cumpătată financiar. Vestea bună e că mediul intens competitiv și plin de sentimente negative, bârfe, frustrări și nemulțumiri, mi-a folosit drept catalizator pentru trecerea într-o nouă etapă. Știu cu precizie și momentul de start: eram în mașină cu prietena și colega mea de atunci și bârfeam de zor, măcinând aceleași nemulțumiri ca de-obicei, când deodată, ceva din mine a erupt și am decis acolo, pe loc, într-o fracțiune de secundă, că eu nu mai vreau să discut despre nimeni altcineva decât despre noi și munca noastră. Nu mai puteam! Era principiul vaselor comunicante, doar că în loc de apă, era multă frustrare între noi. Am surprins-o neplăcut pe colega mea, care trebuie să se fi simțit brusc singură. Poate și de asta, câteva luni mai târziu plecam din publicitate și prietenia noastră se rupea irecuperabil.

Dar revelațiile nu vin pe stomacul gol. Cine-și închipuie că poate sta în letargia micimii și deodată, o aripă de înger și de geniu îl poate transforma miraculos, se înșeală amarnic. Aveam deja în spate câteva evenimente care îmi schimbaseră definitiv percepția despre viață: moartea fulgerătoare a cuiva drag, întâlnirea unei persoane solare, care prin natura sa vedea părțile frumoase ale vieții (astfel de oameni sunt hrănitori pentru noi, ceilalți), un curs despre karma, unde am început să-mi pun mari întrebări vizavi de mine, ca om și nu în ultimul rând, mă lăsasem de fumat. Or, procesul ăsta, dacă e făcut așa cum l-am făcut eu, poate fi deschizător de drumuri pentru însăși evoluția personală. Așadar 2010 a fost anul în care m-am dezbrăcat de niste straie vechi și m-am îmbrăcat în unele noi, ceva mai luminoase.

Out with the old, in with the new!

Ups. Mai stăm o tură, mai tragem un loz, mai aruncăm o dată zarurile.

Pentru că a naibii transformare nu se întâmplă de pe o zi pe alta. Nici măcar de la un an la altul. Îndrăznesc să spun că nici de la un deceniu la altul, deși încă n-am ajuns acolo.

love-what-you-do-and-you-ll-never-work-a-day-in-your-life-383825-475-475_largeUnul dintre citatele motivaționale care se tot plimbă prin newsfeedurile de Facebook zice așa:

Fă ceea ce-ți place și n-o să mai muncești nicio zi din viață.

Din două, una: ori nu fac eu ceva bine, ori chestia de mai sus e total bullshit.

Hai să vă spun de ce. Am descoperit că, deși poate fi foarte înălțător și hrănitor să faci ceva care te inspiră și e pozitiv și mai și simți că poate, un pic acolo, cât un vârf de bold, munca ta a schimbat poate un destin și l-a schimbat în bine, realitatea e că trebuie să câștigi, cumva și bani. Realitatea e că sunt chirii de plătit, taxe peste taxe, facturi peste facturi, în cazul meu o franciză de amortizat, comisioane la încasări și alte lucruri cu care nu vă mai obosesc. Iar în momentul în care supraviețuirea devine obiectivul numărul 1 și sentimentul “mă simt bine făcând asta” trece în plan secund, well….Houston we have a problem. În sensul că citatul de mai sus e utter bullshit, menit să-ți hrănească sentimentul de vinovăție. Fac ceea ce-mi place, mă bucur când sunt acolo, în timpul prezent, ajutând oamenii, fiind parte din puzzle-ul transformării lor, dar când ușa se închide în urma lor, mă copleșesc treburile lumești și pare că hamsterul care învârte o rotiță are o treabă mult mai entertaining de făcut. Simt că muncesc în silă când trebuie să mă ocup de părțile contabilicești, de plăți, de rapoarte, de zona de marketing și publicitate (ah, the irony), deci da, chiar și făcând ceea ce-ți place, la un moment dat dacă pâinea zilelor tale depinde de munca aia, ei bine, vei simți că uneori nu prea dă cu plus și că distracția e muncă, nene. Or, munca nu e fun. În esență, antreprenoriatul în România este un act de mare curaj.

“Chiar așa?! Că din afară pare că totul e roz la tine”, mi s-a spus și mi-a venit să urlu! Doar pentru simplul fapt că nu mă plâng public, asta nu înseamnă că totul e roz! Sau când mi se ține socoteala banilor câștigați, fără să se scadă din prețul listat taxele, comisioanele, dările. Câștig acum o treime din salariul pe care-l aveam în ultima lună de publicitate, la 4 ani distanță de la primul client. Aproape 3 ani de zile miza mea a fost să nu aduc niciodată bani de acasă. Să pot suține businessul din încasări și atât. Să nu “creditez firma”, cum se zice. Slavă Cerului că am avut un soț pe care m-am bizuit pentru că altfel, nu aș fi rezistat. În al patrulea an, am început să și câștig puțin peste salariul minim pe economie, lunar. M-am regăsit în povestea Martei Ușurelu, de la Biz și deși vorbim despre scale diferite (eu am o afacere mică, ea conduce o ditamai revista), conflictul interior e același: simți că faci o treabă bună, știi că faci o treabă bună, dar progresul e atât de lent și bețele-n roate atât de multe, încât… Bașca, trolii de Internet lucrează neîncetat și oricât îți spui că nu contează, că e ok, lasă-i să măcăne, tu îți vezi de treabă etc., adevărul e că toate astea dor. Îmi place cum scrie Marta Ușurelu aici:

Cand pui suflet in ceea ce faci, doare fiecare esec. Ustura orice cuvant urat pe care cineva il spune despre tine sau brandul tau. Asa sunt eu. Asa am fost mereu. Stiam ca avem un numar bun. Ca am mai facut un proiect asa cum nimeni altcineva nu facuse in Romania dar, in loc de aprecieri, primeam nepasare sau critici din partea unor oameni carora nici nu le ceream parerea.”

De asta mi-a venit să pun lacătul pe ușă de nenumărate ori și să revin la o muncă salarială, previzibilă și confortabilă, unde să nu fiu nevoită să-mi bat capul cu taxe, plăți și deadlineuri la ANAF, conturi poprite și alte lucruri vomitive pentru mine. Dar cum necum, de fiecare dată când mă apucă spumele și gata, mi s-a luat, nu mai vreau, primesc semnale că nu, misiunea mea nu s-a încheiat și că mai am lucruri de făcut.

dinca florin

Poate că o să-mi apară vreodată în cale soluția optimă pentru mine. Încă o mai caut.

Între timp, îmi continui studiile, fac cursuri ca să învăț și mai multe și mă vindec pe mine ca să-i pot ajuta pe oameni și dintr-o altă calitate. Dar, toate la timpul lor.

E simplu să nu ai revoluții. Să nu-ți pui probleme. Să faci bani și atât, pentru simplul motiv de a face bani și atât. Se poate și așa. Dar adevărul e că în vreme ce făcutul de bani nu e musai obligatoriu să fie însoțit de satisfacții sufletești sau de dezvoltări personale, muncile care au totuși un sens măcar aparent mai înalt, nu pot fi făcute pe stomacul gol.